Era o zi de sîmbătă. Eram acasă şi aveam ceva timp să lucrez la romanul meu. Descriam o scenă erotică ce îţi cere multă concentrare şi măiestrie, o scenă erotică importantă în economia naraţiunii. Ei bine, la un moment dat, s-au auzit nişte urlete triumfătoare şi nişte maşini, claxonînd asurzitor. Am sărit ars în picioare, am abandonat universul ficţional şi m-am holbat pe geam. Pe lîngă ferestra mea trecea un alai de nuntaşi. Cîţiva tineri, ieşiţi mai bine de jumătate pe geamurile maşinilor, gesticulau înflăcăraţi şi ţipau de parcă dăduse strechea în ei. Unul ţinea în mînă o sticlă de şampanie. Am revenit la masa de scris, dar nu am mai putut să scriu nimic. Absolut nimic. Naraţiunea mea s-a împotmolit din nou...
Nu e prima oară cînd sunt deranjat de alaiurile zgomotoase şi obraznice ale nuntaşilor moldoveni. Aceşti oameni consideră, nu se ştie de ce, că toată lumea trebuie să le împărtăşească bucuria, că toată lumea trebuie să lase baltă orice ocupaţie şi să se holbeze cu însufleţire la alaiul lor. Eşti acasă şi vrei să dormi? Păi, nu se poate, frate, să dormi. Trebuie să asculţi urletele nuntaşilor care trec pe lîngă blocul tău.
Chestia asta e de-a dreptul bizară şi absurdă. Într-o societate dezagregată, în care egocentrismul şi indiferenţa au atins cote îngrijorătoare, nişte indivizi necunoscuţi, care nu au absolut nimic cu tine, te obligă să uiţi de toate şi să te bucuri împreună cu ei. Pentru ce? Căci imediat ce au trecut zgomotoşi pe lîngă blocul tău, ei nu mai revin în viaţa ta în nici un fel. Poate doar cu un nou alai, care să te deranjeze şi să-ţi spulbere din nou liniştea sufletească…
