Născută la Berlin pe 24 mai 1945, Bärbel Bohley a fost o luptătoare pentru adevăr, demnitate și democrație, figură importantă a disidenței est-europene, fondatoare a mișcării Neues Forum care a contribuit decisiv la căderea Zidului Berlinului.
În anii ’80, m-am ocupat intens de acțiunile de rezistență civică din ceea ce a fost RDG (Deutsche Demokratische Republik). Am scris în Problems of Communism un articol, apărut în 1988, cu titlul „Nascent Civil Society in the German Democratic Republic”. Unii colegi mi-au spus că exagerez importanța acestor forme de acțiune colectivă, că supraestimez șansele lor de a torpila falsa legitimitate a regimului Honecker (care se pretindea, în simulacrul de Constituție a RDG, „primul stat german al muncitorilor și țăranilor”). Articolul a circulat, am aflat după ani de zile de la Georg Herbstritt, co-autor al unei cărți despre relațiile Securității cu Stasi, în cercurile disidente din RDG (există note ale Stasi pe acest subiect). Am scris despre Bärbel Bohley, Wolfgang Templin, Wolf Biermann, Jürgen Fuchs, Freya Klier, Stefan Krawczyk, Gerd Poppe, Vera Lengsfeld Wollenberger și colegii lor cu admirație, cu o solidaritate plină de respect.
Grație scrierilor și acțiunilor lor, ale acestor poeți, eseiști, pictori, regizori, muzicieni, teologi, exponenții a ceea ce Václav Havel a numit puterea celor fără de putere, am înțeles natura militaristă a dictaturii comuniste din RDG, sinteza dintre stalinism și tradiția autoritară prusacă (Panzerkommunismus). Mișcarea disidentă a fost prigonită sistematic, s-a încercat (și chiar s-a reușit) infiltrarea agenților Stasi în rândurile ei (cazul soțului Verei Wollenberger este cel mai cunoscut, dar este departe de a fi fost singurul, scriitorul maghiar Péter Nádas a scris un eseu remarcabil despre falsul disident Sascha Anderson). Dar toate aceste acțiuni în fond disperate ale poliției secrete comuniste nu au făcut decât să-i fortifice pe cei care credeau în deschidere, în dialog, în transparență, în rezistența non-violentă. Moralitatea disidentă provenea din convingerea că este mai bine să suferi răul decât să-l comiți (Adam Michnik insistă în scrierile sale asupra acestei viziuni). Dar și mai important, au dovedit disidenții, este să te opui răului.
Când a murit Bärbel Bohley în septembrie 2010, am citit în The Economist necrologul ei. Tot atunci, dar în Washington Post, Marc Fisher, fost corespondent în Europa de Est în timpul anului revoluționar 1989, a scris un tulburător articol despre destinul acestei disidente pentru care ideea de justiție a fost esențial în ruptură cu dictatura comunistă. O tiranie pe care a considerat-o și a denunțat-o ca fundamental ilegitimă. Dar, ca atâția dintre prietenii săi din mișcarea disidentă din RDG, Bärbel Bohley a visat un fel de utopie eco-pacifistă, a crezut că RDG ar fi putut avea un viitor netotalitar. S-a adaptat cu greu (dacă s-a adaptat vreodată) la ceea ce ea privea drept materialismul consumerist al statului liberal.
Îmi amintesc acei ani, îmi amintesc de revista noastră comună East European Reporter, editată la Londra de Jan Kavan, cu Václav Havel, Václav Benda, János Kis, Miklós Haraszti, Jacek Kuroń și Adam Michnik ca editori onorifici (managing editor era Jonathan Sunley). În 1987, l-am întâlnit la New York pe Jan Kavan (locuia pe-atunci la Londra), am discutat să se creeze o secțiune despre România și a fost de acord (am devenit editorul acelei secțiuni, editorii onorifici ai secției române au fost Dorin Tudoran, începând din 1988, iar după căderea dictaturii, alături de el, Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieș și Stelian Tănase).
Bärbel Bohley a fost un spirit curat, a crezut până la capăt în ideile ei, în idealul societății civile. Să nu o uităm, să nu uităm filosofia disidentă a libertății. Este filosofia pe care a articulat-o Jan Patočka, pe care a practicat-o Carta 77 și pe care a întruchipat-o până în 2017 intelectualul critic Liu Xiaobo, disidentul chinez întemnițat, propus ulterior de către personalități care au inițiat Carta și au condus Revoluția de catifea din 1989, Václav Havel, Dana Němcová și Václav Malý, pentru Premiul Nobel pentru pace...
