Linkuri accesibilitate

Spectacolul durează mai mult decât durează un ministru, iar teatrul sparge frontierele (VIDEO)


Punct și de la capăt îi are astăzi ca invitați pe doi directori de teatru, Cristian Hadjiculea și...

La Chișinău, s-a produs Reuniunea Teatrelor Naționale, a treia ediție, iar spectatorii din întreaga Republică Moldova deja au avut timp berechet ca să se obișnuiască cu acest gen de unire a teatrelor.

Și astăzi discutăm cu doi „birocrați”, care au făcut posibilă această reuniune, sigur că păstrând convenționalitatea termenului, pentru că avem norocul să fie doi „birocrați” care, de fapt, sunt de meserie oameni de teatru, întâi de toate, și din cauza asta au ajuns în fruntea a două vârfuri teatrale.

Gazda Reuniunii este Petru Hadârcă, directorul Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, și Cristian Hadji-Culea, directorul Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, la fel cu o lungă carieră de regizor, care a montat o sumedenie de piese, care predă Arta teatrală, și dânsul aparține convențional de Teatrul de la Iași, pentru că aparține Teatrului în general, dar la Iași sunteți din 2006, am citit eu undeva. Sau nu?

Cristian Hadji-Culea: „La Iași sunt din 1976, când am fost repartizat ca regizor la Teatrul Național din Iași.”

Europa Liberă: Dar în fruntea teatrului?

Cristian Hadji-Culea: „În fruntea teatrului sunt din 2006. Și am plecat în ’79 la București, dar m-am întors în 2006.”

Cristian Hadji-Culea
Cristian Hadji-Culea

Europa Liberă: Eu o să încep de la Reuniunea Teatrelor Naționale și o să vă întreb pe Dvs., domnule Hadârcă, de ce un arlechin, de ce această abordare a misiunii? Acum două emisiuni, a fost aici, în studio, Mihail Alperin, pianistul nostru de origine basarabeană/ucraineană, și dânsul a insistat pe teza asta că misiunea muzicii nu este să distreze; acum Dvs. la fel, probabil, nu veți accepta că misiunea teatrului este să distreze?

Petru Hadârcă: „Bineînțeles că nu.”

Petru Hadârcă
Petru Hadârcă

Europa Liberă: Dar arlechinul?

Petru Hadârcă: „Un arlechin este un personaj teatral. Am ajuns la ideea asta împreună și cu doamna Larisa Turea, care e secretar literar; erau mai multe variante. Când am cerut părerea unui profesionist și l-am rugat pe sculptorul Ion Zderciuc să realizeze, a făcut și dumnealui cred că vreo 100 de variante și, într-un final, ne-am oprit la acel arlechin și la acel gong care spune că teatrul începe de la sunetul gongului teatral. Și cine dădea gongul? Un arlechin, care ne chema la un eveniment; se ridica cortina după bătaia gongului.”

Cristian Hadji-Culea: „Apropo de arlechin și de menirea teatrului. Teatrul de când s-a născut el funcționează, dacă funcționează, în raport cu publicul prin catharsis. Că e un catharsis tragic, că e comic, deci înseamnă o implozie a spectatorului interioară în raport cu ceea ce se întâmplă pe scenă, iar arlechinul, care a apărut la un moment de revitalizare puternică a teatrului popular, e într-un fel și o întruchipare a diavolului, a răului care se transformă în lume în ceva bun și piesele în care apare commedia dell’arte nu e doar veselă și are enorm de multe mecanisme care vorbesc despre răul din lume, despre complicațiile lumii, despre cretinismul lumii.”

Cristian Hadji-Culea
Cristian Hadji-Culea

Europa Liberă: În sensul acesta îi putem pune un semn de aproximativă egalitate cu bufonul de lângă rege, căruia i se permitea să-l ia în zeflemea?

Cristian Hadji-Culea: „Da, da, e una din transformările acestui bufon, arlechinul. Deci a plecat de la curți, a devenit popular și ca un fel de Păcală al nostru a devenit motorul commediei dell’arte. Deci pare tâmpit, dar el controlează… V-am spus: teatrul nu e niciodată doar vesel; vesel e divertismentul, sunt scheciurile poate, dacă-s proaspete, dar altfel totdeauna unde apare omenescul, lucrurile nu sunt doar vesele.”

Europa Liberă: Domnule Hadârcă, Dvs. mai curând preferați intonația majoră în teatru, decât minoră. Pe față la Dvs. e scris că parcă n-ați accepta dramele, mai curând genul acesta de abordare lirică, și nu dramatică.

Petru Hadârcă: „Nu-i adevărat. A fost o perioadă…”

Europa Liberă: Nu? Ia dați ungro, vă rog, pe fața domnului Hadârcă. Cum domnul Hadârcă să ne aducă tragedii shakesperiene în scenă? Un om așa blajin…

Petru Hadârcă: „Aveți perfectă dreptate, dar poate m-au marcat și anii precedenți din tinerețe când abordam mai mult comedie, mai multe scheciuri pe la televiziune, mai multe roluri comice, dar ajungi la un anumit moment când îți amintești de ceea ce ziceau profesorii: În fiecare tragedie, atunci când montezi o dramă sau o tragedie, găsește momentele comice, iar în comedie, încearcă să găsești momentele tragice, e una alături de cealaltă.”

Europa Liberă: De exemplu, „Casa Zoikăi”, care în aparență este o comedie, este foarte tragică, dacă ne gândim la vremea în care se produc evenimentele și din care ni se trag multe belele, sau nu?

Petru Hadârcă: „Perfect. Asta și l-am rugat pe tânărul regizor Vitalie Drucec; nu m-am amestecat, dar i-am dat mână liberă…”

În studioul Europei Libere la Chișinău
În studioul Europei Libere la Chișinău

Europa Liberă: Totuși, toate genurile de artă trec prin diferite crize de identitate, se tânguiesc că nu este suficient de receptiv auditoriul buimăcit de mijloacele prin care intervine Internetul, de exemplu, telefoanele, YouTube-ul, dușmanul premierelor. Cum percepeți aceste schimbări?

Cristian Hadji-Culea: „Secolul XX a însemnat pentru raporturile teatrului cu publicul, și nu doar, foarte mult. De ce? Înainte de YouTube a apărut cinematograful, care a obligat teatrul să se reviziteze, să-și pună problemele sale și să se despartă, să găsească din nou drumul către teatralitate, care desparte teatrul de film. La fel, teatrul e obligat, pe de o parte să accepte și să ingurgiteze mijloacele moderne și viitorul nu știu să vă spun, dar e clar că vor apărea spectacole în care tehnica va fi extraordinar de prezentă; deja în Anglia s-au făcut spectacole cu personajele deja virtuale, adică, pe de o parte le vezi, dar mișcările lor sunt virtuale, zboară ș.a.m.d. Deci, viitorul e imprevizibil, dar singura certitudine e că relația care e esențială în teatru între spectacol și spectator care e nemijlocită va rămâne. Până la sfârșit, un monolog și tot e un spectacol, darmite când se întâmplă puțin mai multe, că teatrul așa a fost.”

Cristian Hadji-Culea
Cristian Hadji-Culea

Europa Liberă: Dar Dvs. sunteți tentat de aceste mijloace?

Cristian Hadji-Culea: „Pe de o parte, sunt tentat și sunt curios…”

Europa Liberă: Deci, nu sunteți de modă veche?

Cristian Hadji-Culea: „Ba probabil că-s de modă veche, da-s tentat. Nu știu. Deci, îs foarte curios; nu am acces la toate, nu pot să bântui lumea și să văd toate laboratoarele. Încerc acum la Iași, împreună cu Universitatea, cu Facultatea de IT ș.a.m.d. să vedem dacă putem începe să dezvoltăm ceva asemănător în unul din spațiile noastre. Sper.”

Petru Hadârcă: „Îmi amintește replica aia din celebrul film „Moscova nu crede lacrimilor” că teatrul va dispărea, teatrul peste zece ani nu va mai fi. Și uite că nu-i adevărat. Chiar dacă când a apărut cinematografia la fel – teatrul va dispărea; a apărut televiziunea, la fel – teatrul va dispărea; au apărut Internetul și YouTube-ul, tot poți accesa, dar e altceva și mă bucură. Demonstrăm prin Reuniunea Teatrelor Naționale interesul spectatorului, care vine la un fenomen artistic, care e artă vie, unde poți asista și vedea cum curge lacrima dintr-o replică, cum poți pune like, în sensul frumos al cuvântului, din sală atunci când vezi o emoție vie a unui actor.”

Europa Liberă: Sau dislike?

Petru Hadârcă: „Sau dislike, exact, da. Nu poți fi pe placul tuturor, nu poți fi agreat de toți, dar acesta-i riscul meseriei.”

Europa Liberă: Mai cu seamă, nu poți fi pe placul puterii. Și imediat revin la misiunea arlechinului-bufon sau bufonului-arlechin. Kiril Serebrenikov, care știți că e la limită…

Cristian Hadji-Culea: „Da, s-a semnat mult…”

Vasile Botnaru
Vasile Botnaru

Europa Liberă: Face pușcărie, probabil, și dânsul a propus, spunea într-un interviu, l-am auzit recent că teatrul, ca un șmecher ce este, și-a luat tot ce e mai bun, a smântânit alte arte – din cinematografie deja a luat, din televiziune a luat –, dar continuă să fie teatru. Și asta, apropo, de mijloacele sintetice, dar pe Dvs. vreau să vă întreb: unele teatre vor cu tot dinadinsul să fie în răspăr cu puterea, să zădărască regele într-atât încât să fie și trimiși la pușcărie. Cum e în general relația cu mai-marii timpului?

Cristian Hadji-Culea: „Până în ’90, teatrul a fost în România o formă care adesea protesta prin „șopârle”, dacă cunoașteți termenul…”

Europa Liberă: Rezistența prin cultură?

Cristian Hadji-Culea: „Într-un fel… Făcea unul cu mâna așa precum Ceaușescu și toată sala aplauda, nu mai conta piesa. Între timp, nu cred că mai-marii României sunt interesați de teatru. Ei sunt interesați de imaginea lor la televizor. În măsura în care un spectacol vorbește despre politică și ajunge să fie mediatizat prin televiziune, cred că îi interesează, altfel nu.”

Europa Liberă: Dar dacă nu te cerți cu politicienii, nu ești suficient de popular?

Cristian Hadji-Culea: „Dar te cerți cu curentele populare la momentul respectiv; deja politicienii reprezintă niște curente într-o democrație, nu mai contează decât foarte rar ca personalități și atunci te cerți cu modul de gândire, cu modul de acțiune, nu te mai cerți cu Gigel, că, până faci tu spectacolul, el dispare. N-am vrut să folosesc asta – Gigel a fost un ministru al Culturii, puțin timp, iar spectacolul durează mai mult decât durează un ministru. Deci, nu merită să te încaieri în România acum cu vreunul din șefii puterii, dar până în ’90, da, era o discuție, cum poți discuta despre sistem prin spectacole și se interziceau, se opreau. N-am avut chiar închiși, pentru că în Rusia e mai interesant, nemaifiind dictatură, pot să închidă; înainte dădeau afară din Uniunea Sovietică.”

Europa Liberă: Da, în Rusia e foarte specific acum, dacă dau foc la cinematografe din cauza filmului „Matilda”, sigur acolo s-a ajuns la paranoia. Ce-mi puteți spune, cât de mult influențează audiența alegerea repertoriului, a textelor, a autorilor?

Cristian Hadji-Culea: „Teatrul fără public nu există. Unu. Doi – e sinistru să joci la o sală mai mult goală. Pentru un actor, astea două lucruri trebuie date la o parte. Din fericire, avem patru săli în momentul acesta în Teatrul Național din Iași și atunci ne putem adresa unor publicuri diferite prin spectacole stilistic și chiar conceptual diferite în raport de săli. La Sala Mare, unde sunt 750 de locuri, e problema să fie continuu plină. Deci, acolo avem spectacole puternice, în niciun caz ceea ce ați numit Dvs. dar, din fericire, nici publicul nu vine la comedii proaste. Deci, la spectacole care nu au forță – și s-a mai întâmplat, că nu iese totul ca pe bandă –, le vindem greu, lumea nu vine.”

Cristian Hadji-Culea
Cristian Hadji-Culea

Europa Liberă: Ce face anschlag, de exemplu, la Dvs., ce închide casa?

Cristian Hadji-Culea: „Păi avem așa: „Vizita bătrânei doamne” de Friedrich Durrenmatt…”

Petru Hadârcă: „S-a jucat în Reuniunea…”

Cristian Hadji-Culea: „Da, a fost, vă spun care au fost și aici. Avem „Miezul verii”, o piesă americană contemporană. S-a jucat și aici, care se joacă în continuare; foarte puternică, a luat Premiul Pulitzer, s-a făcut și film, american, bineînțeles. Deci, despre viața a trei generații dintr-o familie. Foarte dramatică piesa. Avem Ibsen și vindem foarte bine „Dușmanul poporului”, care e o piesă politică foarte contemporană, acum se lucrează „Cheița…”

Europa Liberă: La tineri ce are priză?

Cristian Hadji-Culea: „Avem Labiche, care nu e un comediograf francez foarte important, avem „Pălăria florentină”. La tineri? 70 la sută din sală sunt tineri. Deci, Iașiul e un oraș studențesc și când începe vacanța, pierdem și noi publicul. Deci, 70 la sută din sală sunt tineri continuu.”

Europa Liberă: Domnul Hadârcă, Dvs. când faceți repertoriul, aveți problema asta, cât să dozați, de exemplu, Vișniec, cât să dați Druță, calculați sociologic?

Petru Hadârcă: „Ținem cont de buget, de câți bani primim pentru susținere, fiind Teatru Național, avem numai 80 la sută și aceia sunt mai mult pentru salarii.”

Petru Hadârcă
Petru Hadârcă

Europa Liberă: Deci, cu atât mai mult nu trebuie să dați greș? Aveți două cartușe și trebuie să doborâți ursul.

Petru Hadârcă: „Încercăm să avem în repertoriu de la piese din dramaturgia națională până la cea universală. Și da, bine, sunt spectacole de casă, sunt spectacole poate unele care, să zicem, sunt de festivaluri, pentru alt contingent de spectatori. Se completează unul cu altul și genul de spectacole de casă, asta am observat în ultimul timp. Avem spectacole în repertoriu care se joacă cu casa închisă deja a VIII-a, a IX-a stagiune. Și le păstrăm.”

Europa Liberă: De exemplu?

Petru Hadârcă:Amorul dănțuie și feste joacă”, „Cântec de leagăn pentru bunici” tot din dramaturgia națională; „Amorul dănțuie…” e după Shakespeare realizat, acum în ultimul timp, „Casa Mare” se joacă cu casa închisă. Din comedii – „Aveți ceva de declarat?” de Georges Feydeau se joacă tot cu interes, cu casa închisă; „Divorț în stil italian” tot are interes; din cele și mai vechi – „Take, Ianke și Cadâr”…”

Europa Liberă: Cum se explică revigorarea teatrului în general? A fost, fiți de acord, o vreme când cam înghețaseră teatrele, studenții vă ocoleau. Ce s-a întâmplat de nu doar la Teatrul Național „Mihai Eminescu” și la alte săli se vede interesul tineretului, mai cu seamă? Aveți o explicație, în afară de faptul că sunteți director Dvs.?

Petru Hadârcă: „Pentru tineret, pentru studenți am făcut nu că o reducere, dar chiar o facilitate, cu biletul studențesc sau să demonstreze cu un act că sunt studenți de la Actorie, de la Teatrologie și au acces liber în sălile de spectacol. Dar în ultimul timp, ați remarcat exact, am observat și ne bucură interesul tineretului; vin și la spectacole. Uite avem un spectacol, care poate e mai greu de perceput, „Copiii foametei”. Eu m-am bucurat atunci când a venit inițiativa de la generația tânără de actori că ar vrea să abordeze tema asta, după ce am citit și am cunoscut cartea lui Alexei Vakulovski. Când au venit cu propuneri, le-am zis: Da, dragii mei, cu drag. Și m-am bucurat că s-au apropiat cu responsabilitate și cu demnitate de drama noastră, pentru că asemenea teme, după părerea mea, în repertoriul teatrului sunt imperios necesare, sunt exerciții de memorie și prin asta nu că educăm spectatorul, nu că educăm tineretul…”

Europa Liberă: OK. Iată vreau încă o dată să ne întoarcem la misiune și o să vă rog și pe Dvs. să vă pronunțați pe baza exemplelor aduse. Regizorii de film spun, același Serebrenikov spune că el nu vrea să fie didacticist, că el nu vrea să pună degetul pe rană pentru niște concluzii, cum ar vrea-o, de exemplu, politicienii. Dvs. ce vreți să obțineți printr-un spectacol cu o temă la zi sau cu Shakespeare pus în oglinda zilei de azi? Ce vă propuneți?

Petru Hadârcă: „Nu e vorba de să învățăm pe cineva, nu e vorba; printr-un text complicat, încurcat, greu încercăm să găsim formula artistică.”

Europa Liberă: Dar eu o să vă întreb primitiv: De fapt, ce vreți: un spectator tânăr, mai cu seamă, cu o concluzie: Domnule, nu trebuie să fac ca personajul acesta sau, dacă o să fac ca personajul acesta, o să pățesc cutare sau să se gândească la soarta națiunii, să meargă la alegeri, să voteze pe cine crede el mai bine? Sau, pur și simplu, să vorbiți despre ceea ce au vorbit teatrele antice?

Petru Hadârcă: „Mai e o cale lungă până la ceea ce spuneți Dvs. Noi, deocamdată, suntem foarte, cu părere de rău, chiar de la început; există foarte mult tineret care nu este obișnuit cu teatrul, dar am avut un exemplu anul trecut, o bucurie, un prieten m-a sunat, jurnalistul Tudor Darie, și zice: Îți mulțumesc și vreau să vorbești cu cumnatul meu, care a venit din străinătate, de la Moscova și voia să meargă la film.” Zice: Nu te du la film, ți-am cumpărat un bilet la teatru. Nu mă duc, că nu-mi place teatrul, n-am fost de mult.” Și când a venit, a văzut spectacolul, m-a sunat și zice:Știi, îți mulțumesc, teatrul îi mai interesant decât filmul”. Și mi-a făcut o bucurie un tânăr.”

Europa Liberă: Deci, ați câștigat un suflet rătăcit, care credea că-i mai util să meargă la film? Dvs. cum ați răspunde la întrebarea asta a lui Bulă: Pentru cine lucrați Dvs.?

Cristian Hadji-Culea: „Să luăm o poveste de Shakespeare, că ați vorbit de Shakespeare în lumina contemporaneității. Poveștile lui Shakespeare au de toate, în afară de îndemnul de a merge la vot pentru un anumit partid, dar în rest au de toate. Deci, acolo vezi trădările, vezi ticăloșia, vezi și bunătatea, vezi puterea, mai ales, vezi puterea cum schimbă și devine ea însăși personaj, că trece de la un Richard la un Henric sau de la un Henric la un Richard, dar ea-i puterea; astea toate le vezi, le înțelegi și atunci poți vedea și în lumea contemporană că schemele de care vorbeați Dvs. din antichitate s-au păstrat și azi în forme poate ușor schimbate, dar teatrul te ajută să dai la o parte formalismul și să vezi esența. Nu costumul contează, ci relația de putere.”

Cristian Hadji-Culea
Cristian Hadji-Culea

Europa Liberă: Și un teatru autentic nu cumva te duce la concluzia că nu ai de ce să iubești umanitatea, că de la antichitate și până acum aceleași vicii, aceleași apucături?

Cristian Hadji-Culea: „O să vă răspund. Un prieten de-al meu spune că orice om inteligent e și ușor depresiv. Și eu îs de acord cu el. E greu să te gândești la lume și să fii continuu optimist.”

Europa Liberă: Dvs. sunteți inteligent, asta-i clar, prin urmare, trebuie să fiți și depresiv. Dar care-i sursa de optimism atunci?

Cristian Hadji-Culea: „Faptul că, uite, zâmbim amândoi unul la altul e chiar o sursă de optimism.”

Europa Liberă: Despre optimism vreau să vă mai întreb ceva: De ce vin tinerii acum în meseria asta care le garantează o viață, cel puțin, cu probleme, dacă nu cumva plină de sărăcie?

Cristian Hadji-Culea: „(râde) Nu știu… Aici nu știu ce să vă răspund de ce vin. Trebuie să-i luați pe rând să-i întrebați.”

Petru Hadârcă: „Aici e și cu da, și cu nu. De ce vin tinerii? Anul acesta au fost absolvenți la Actorie și chiar aș fi avut intenția să invit în teatru din absolvenți, dar în discuții cu unul, cu altul, ei zic: Nu, că nu mă interesează, meseria îmi place, dar plec peste hotare, că n-o să mă pot hrăni cu salariul pe care mi-l propune teatrul. Asta este. Este o durere a noastră, dar oricum jos pălăria pentru actorii din Teatrul Național, pentru actorii care practică încontinuu meseria. Și avem o echipă de actori conștiincioși, o echipă de actori talentați la Teatrul Național, o echipă, un suflet de echipă, care își fac meseria cu responsabilitate.”

Petru Hadârcă
Petru Hadârcă

Europa Liberă: Dar le dați voie să facă prezentări de nunți? Știu unii regizori care categoric le interzic orice activități din astea.

Petru Hadârcă: „Eu am făcut o greșeală. Adică cum? Pe timpuri personal, pentru mine, luasem o decizie că nu, n-o să particip, dar am ajuns la momentul când le dau voie să facă televiziune să mai câștige un ban…”

Europa Liberă: Spoturi publicitare?

Petru Hadârcă: „Și spoturi publicitare, prezintă și nunți, pentru că au nevoie de a supraviețui…”

Europa Liberă: Dar sunteți de acord că atunci când o voce o auzi în spoturi publicitare și după aia în scenă, nu prea e credibilă?

Cristian Hadji-Culea: „Eu nu sunt de acord. Pentru un actor mai puțin cunoscut e o șansă de a deveni mai cunoscut. Și din contra, sunt oameni care vin să-l vadă la teatru, pentru că s-au bucurat că bea bere sau nu știu ce… într-un spot. Se poate și așa.”

Europa Liberă: Prin urmare, le dați voie sau îi încurajați să meargă și în filme?

Cristian Hadji-Culea: „În filme îi încurajez, bineînțeles. Mă bucur când fac. Am actori care nu prea vin acum la teatru, deci, am ușoare probleme cu ei, pentru că fac un serial la Pro TV de șapte luni, dar e foarte bine. Și pentru ei e bine, și pentru teatru, pentru că au devenit foarte cunoscuți. Adică, cumpără benzină, lumea-i întreabă unde-i mai vede; se duc la pâine, vine după ei lumea. Deci, e OK, e o formă în care ei… Din păcate, actorii de teatru devin cunoscuși când îi vezi la televizor.”

Petru Hadârcă: „Mă întreba cineva la Moscova: Cum vin spectatorii la voi la teatru, că voi acolo nu aveți cinematografie? La noi vin spectatorii când văd o personalitate, văd un actor în film. Rugămintea mea către colectiv a fost că avem liber să fim angajați la televiziune în film, dar cu condiția să nu încurcăm repertoriul teatrului și din timp să mă anunțe. Și acum am un actor care se filmează la București, și am un rol principal; un tânăr actor care-i cotat, Igor Babiac, și are invitații, e cunoscut, deja a luat și premii cinematografice. S-a filmat și la Kobîleanski, și am făcut repertoriul, dându-i posibilitatea să facă un rol în film, pentru că asta îmi aduce pe urmă și spectatorii.”

Petru Hadârcă
Petru Hadârcă

Europa Liberă: Regizorii și filmul moldovenesc sau producătorii de film cu specific moldovenesc la București, azi l-ați pomenit pe Kobîleanski, se disting, se văd, dar teatrul Hadârcă, de exemplu, când intră într-un teatru românesc, cu public românesc sută la sută, se simte diferența? Un parfum moldovenesc de la Chișinău, cum poate fi caracterizat?

Cristian Hadji-Culea: „Mi-i greu să vă răspund – în inima Moldovei, la Iași, cum e parfumul moldovenesc de la Chișinău, dar o să încerc. (râde) Sunt și diferențe, dar asta nu face să nu vină publicul. Ei când vin de două ori pe an bătut în cuie la Iași, e public gârlă. Adică își vând biletele fără probleme. Deci nu asta e problema că nu au public. Au public. Nu știu în restul țării, dar știu că și la București au avut la fel public cât încape. Cu parfumul moldovenesc, nu știu să răspund. Sunt diferențe…”

Europa Liberă: De ce v-am întrebat asta? Eu cândva am lucrat la Pro FM și ăștia se adunau doi, trei să audă reportajele mele; se amuzau pentru lățimea vorbei, dialectului și nu eram acceptat ca român sută la sută. Eu mă simțeam cumva jenat, ca după aia să înceapă să-mi placă și chiar să profit de asta.

Cristian Hadji-Culea: „Am înțeles. Să știți că în teatru la Iași n-am problema asta, în general, dar pe stradă și cu oamenii când vorbesc, sigur că o am și la Iași. Sunt probleme asemănătoare. Sigur, aici influența rusă a dat o moliciune mai puternică decât în Moldova ne-rusă, dar și acolo eu corectez copiii foarte des, la Iași.”

Petru Hadârcă: „Eu am avut o experiență. Prin anii ’94 eram într-un spectacol la Teatrul „Nottara”, monta Ion Lucian și un noroc că, jucând cu Puiu Codrescu, cu Lucia Mureșan, de fiecare dată cu mari actori și, fiind din Basarabia, Lucia Mureșan avea grijă așa ca o mamă și-mi spunea: Petrică, fii atent, în zona asta pronunți așa”, la care îl văd pe Ion Lucian și, Dumnezeu să-l odihnească: „Lasă-l, dragă, că are un accent atât de frumos moldovenesc; Tamara Buciuceanu toată viața joacă cu accentul acesta și o iubește o țară întreagă”. Și uite la accent. Dumnezeu să-l

Vorba din stradă și accentul din stradă nu au ce căuta în scenă...

odihnească regretatul, profesorul nostru, ex-ministrul Culturii, Ion Ungureanu, la Moscova, deci, atunci când aveam lecții de actorie, de arta vorbirii, ținea cont de acest fapt, exemplul Teatrului „Luceafărul”, că a fost generația de aur. Vorba din stradă și accentul din stradă nu au ce căuta în scenă, așa am fost educați aici. În scenă e o altă regulă. Da, în ultimul timp, la un moment dat poate și pe mine mă deranja faptul că sunt anumite calchieri din rusă.”

Europa Liberă: OK. Domnule Hadârcă, dar atunci când teatru-i elitist sau cultura-i elitistă, filmu-i elitist, literatura-i elitistă, nu cumva ea se rupe de realitatea asta din stradă, pentru că și un regizor de film, și unul de teatru vrea să ia un pic de stradă, vrea să șocheze, vrea să fie aproape de omul acesta care se află mai mult în stradă decât în sala de teatru. Cum rezolvați dilema asta?

Petru Hadârcă: „Așa e. Da, dar asta aduce spectatorul tânăr.”

Cristian Hadji-Culea: „O secundă, o să vă răspund. Pe de o parte, problemele omului din stradă nu sunt neapărat accentul și cum pronunță câteva cuvinte.”

Europa Liberă: N-am zis numai accentul, înjurăturile, englezismele, vulgarismele…

Cristian Hadji-Culea: „Studenții mei la un moment dat înțeleseseră cum e cu teatrul uptodate și atunci la trei cuvinte era o înjurătură. Deci, din punctul acesta de vedere era rezolvată treaba – traduceau din engleză unde apare și în filmele engleze destul de des câte o înjurătură – aceeași –, dar des…”

Europa Liberă: Subtitrate luate-ar dracu

Cristian Hadji-Culea: „…doar când problemele sunt de înțelegere și când modul de vorbire capătă un rol principal devine interesant și în teatru, altfel chiar nu are nicio relevanță. În fond, în Germania sunt, nu ca în România, sunt dialecte, nu graiuri și „hochdeutsch”-ul e „hochdeutsch”. Asta a reușit să unifice Germania.”

Europa Liberă: A fost o dorință mare a teatrului de a dezbrăca actorii în scenă, de a șoca.

Cristian Hadji-Culea: „A fost, a fost, sigur.”

Europa Liberă: Tot asta s-a încercat – să excitați publicul? Acum a trecut asta?

Cristian Hadji-Culea: „Nu doar, dar gândiți-vă, din ’44-’45 n-am avut voie să dezbrăcăm pe nimeni. E normal că atunci când ți s-a dat voie să faci orice, apoi faci orice; după aia descoperi autocenzura. Deci, sigur a fost, venea lumea, lua bilete, se dezbrăca cineva, probabil, dar nici asta nu e esențial decât în rarele momente când are o valoare teatrală, are o valoare dramaturgică. În rest, chiar e o prostie.”

Petru Hadârcă: „Eu mi-am amintit. Am avut norocul să-l cunosc pe Dumitru Furdui, basarabean. Și la Cluj a editat două cărți „Teatrul în comunism” și face o paralelă, zice: Atunci când exista cenzura comunistă, noi, regizorii, actorii încercam prin artă cumva să lucrăm, să gândim un mesaj care să ajungă la spectatori, or, acum când s-a dat libertate, a dispărut acea cortină, acel interes, acea muncă creativă. I-am dat dreptate. Și zice: când s-au dezbrăcat, a fost perioada asta, ca să aduci spectatorul în sală”…

Cristian Hadji-Culea: „Da, dar aveai și senzația că faci un lucru de libertate…”

Europa Liberă: Nu doar epatezi…

Cristian Hadji-Culea: „Nu doar. Era însăși libertatea.”

Petru Hadârcă: „Și a dat și un exemplu. Un exemplu care, cică, s-a întâmplat în anul 1977, în cartea asta povestește: era o expoziție de pictură, abstracționism în Montreal și un pictor din Franța, înainte de a veni poșta să ia lucrările, a dat o beție, o nebunie, un bairam, un chef cu prietenii, și-au făcut de cap pe o pânză acolo, s-au dezbrăcat, s-au vopsit, conserve și normal că dimineață când au venit ei care și cum dormeau, pânza asta pe care și-au făcut de cap au luat-o și au împachetat-o cu celelalte lucrări și au trimis-o la Montreal la expoziție și juriul care a urmărit, a văzut, pânza aceea a luat locul întâi. Acesta a fost un caz real.”

Cristian Hadji-Culea: „Da, dar asta nu că s-au dezbrăcat ăia, ci că juriul era numai bun.”

Petru Hadârcă: „Și zice: Asta se întâmplă și în teatru acum când s-a dat acea libertate.”

Europa Liberă: Bine, un Warhol sigur că contează pentru mari specialiști care dau premiu, dar Dvs., mă întorc, lucrați cu un spectator cu studii, să zicem, medii.

Cristian Hadji-Culea: „Să vă dau un exemplu. Dacă problema limbii ar fi modul de a se descurca al unui basarabean de la București, da, atunci ar trebui vorbit în ambele graiuri, pentru că asta e însăși problema. Dacă nu asta e problema, nu contează, chiar nu e asta problema și oricum și graiul acesta uneori dispare. Uite, la doamna Buciuceanu nu, dar am avut studenți din Basarabia care habar n-ai după cum vorbesc acum, regizori, că vin de aici. În schimb, din copilărie la mine în casă bunicile așa vorbeau, că erau de aici.”

Cristian Hadji-Culea
Cristian Hadji-Culea

Europa Liberă: Da, eu sigur că nu doar la grai mă refer, nu doar la accent, eu mă refer și la referințe…

Cristian Hadji-Culea: „O altă problemă, e adevărat. Noi discutăm în cadrul unei culturi comune. În secunda în care un spectacol face trimiteri la un fapt pe care cultura mea, prin cultură înțeleg cantitatea de cunoștințe de toate tipurile, de la cele gestuale până la cele informaționale să zic, nu funcționează, sigur atunci apare momentul care nu se transmite. Asta da.”

Europa Liberă: Exact. Tocmai în arborele nostru genealogic îl avem pe Caragiale și atunci când spunem mare căldură mare, toată lumea se prinde sau 90 la sută se prind.

Cristian Hadji-Culea: „Da, sigur. În Japonia doar se cumpără fucsă și aer condiționat. De acord.”

Petru Hadârcă: „Nu-l traducem pe Caragiale...”

Cristian Hadji-Culea: „Sigur, aveți dreptate. Asta-i o problemă și de aia teatrul e și circumscris unui anumit public, adică de aia v-am spus: mă adresez mie, pentru că eu sunt primul spectator, deci, ceea ce înțeleg eu plec de la premisa că e în aria culturală a tuturor potențialilor spectatori. În măsura în care iese din asta, nu-l pot câștiga. Și atunci trebuie să vină altcineva, nu eu, care să creeze spectacolul.”

Petru Hadârcă: „În ultimul timp, eu admir tineretul, copiii care au

Noi, cei care am crescut în Uniunea Sovietică, eram tot timpul sub sabia lui Damocles ...

crescut după ‘90 și au altă gândire, au altă expresie. Noi, cei care am crescut în Uniunea Sovietică, eram tot timpul sub sabia lui Damocles – ce o să ne spună comuniștii? Am trecut prin asta în ’85 când, după primele spectacole pe care le-am prezentat pe scena Teatrului „Luceafărul”, ne-a chemat ministrul Culturii în cabinet la el și cu amenințări că de ce pronunțăm în cuvintele noastre accent românesc.”

Europa Liberă: Și atunci se scotea din repertoriu, acum mai îndrăznește cineva să…?

Petru Hadârcă: „Nu, nu…”

Europa Liberă: Dar, de exemplu, să condiționeze banii, funcțiile, repertoriul sau cumințenia Dvs.?

Petru Hadârcă: „Important e că nu ne încurcă în proiecte și în repertoriu.”

Europa Liberă: Dar festivalul ca atare, fiți de acord, el toarnă apă la moara „unioniștilor”. Pentru asta n-ați fost întrebați?

Cristian Hadji-Culea: „La moara „unioniștilor”, pentru că se vorbește în română și că-s teatre românești toate, că-i la Chișinău sau că-i la Timișoara.”

Petru Hadârcă: „Primul teatru românesc pe care l-am văzut pe viu a fost în anul 1982 la Moscova, la Teatrul „Cehov”, când a

Teatrul, totuși, sparge frontierele...

venit „Odeon” cu trei spectacole – „O noapte furtunoasă”, „Năpasta” și „A cincea lebădă” – și au prezentat același spectacol de două ori. Și atunci am văzut și spectatorul rus; teatrul, totuși, sparge frontierele. Și teatrul românesc de la Nistru la Tisa e la el acasă.”

Europa Liberă: Sincer vorbind, eu aș vrea să văd și un festival al teatrelor rusești din diferite provincii ale Europei la Chișinău. De exemplu, să vedem un Cehov montat în diferite comunități rusolingve din Portugalia, Franța…

Cristian Hadji-Culea: „Am văzut la Berlin, anul trecut.”

Petru Hadârcă: „Teatrul Național, imediat după Reuniunea Teatrelor Naționale Românești, va juca pe scena Teatrului Național din Budapesta, cu care am stabilit un proiect de colaborare și avem și invitația să participăm în cadrul Festivalului Național de la Budapesta pentru anul viitor, în noiembrie; la fel discutăm cu ei să fie prezenți la noi. Am discutat cu Teatrul Național din Varșovia și ne-au și propus deja piese ca să le putem avea în repertoriu și un schimb de genul acesta.”

Europa Liberă: Volens-nolens Dvs. ași încheiat bucla discuției noastre, pentru că, și sper că am convins radioascultătorii și spectatorii acestei emisiuni că teatrul nu este despre lucruri ocazionale în discursuri politice. Teatrul este despre lucruri veșnice și contează mai puțin în ce limbă se spun adevărurile astea și din cauza asta Petru Hadârcă poate să producă și pe scena bucureșteană, și la Budapesta, și la Moscova și, fiți de acord, tare ne-am dori să nu revenim, Doamne ferește, la vremurile în care politrucii o să discute despre repertoriu și o să fie predarea spectacolului la Comitetul Central, astfel încât ministrul să decidă dacă montarea unui spectacol poate fi admisă pentru public sau nu. Or, asta însemnând libertate și sperăm că asta a rămas în istorie. Materialul pe care-l valorifică Matei Vișniec, de exemplu, povestind istoria comunismului pentru clienții ospiciului.

XS
SM
MD
LG