Linkuri accesibilitate

Invitații emisiunii duminicale a lui Vasile Botnaru sunt oamenii de teatru Daniela Burlaca și Mihai Fusu.

Viața e o piesă de teatru, iar noi suntem actorii. Chiar dacă e o aserțiune devalorizată din cauza uzului foarte frecvent, nu am cum să o evit în căutarea unui motto pentru emisiunea de astăzi. Emisiune în care vorbim în special despre responsabilitatea sporită a oamenilor talentați, în general, și mai cu seamă a celor care apar în scenă ca să… Ca să ce? Răspunsul sper să-l fi obținut de la musafirii mei.

Teatrul și viața
Așteptați
Embed

Nici o sursă media

0:00 0:36:12 0:00
Link direct

Evenimentele politice au proprietatea de a umbri evenimentele culturale. În ziua de 27 martie, o anumită parte a societății sărbătorește Ziua Teatrului – cei care sunt în scenă, în culise și sunt oameni care vin în sala de spectacole. Mă refer la această parte a societății. Și ar fi păcat să nu profităm de această ocazie să trecem în revistă niște performanțe vizibile teatrale din Republica Moldova, prilej oferit de recentele premii date de Uniunea Oamenilor de Teatru, dar sigur că toate premiile sunt lucruri convenționale; adevărata recompensă pentru oamenii de teatru o oferă spectatorii atunci când vin, când dau năvală, când teatrele sunt nevoite să dea spectacole cu casele închise, că nu mai sunt bilete. De asta am profitat de ocazie să facem o pauză în șirul acesta indian al evenimentelor politice și am invitat doi oameni de teatru, adevărați oameni de teatru, în studioul Europei Libere – Daniela Burlaca și Mihai Fusu.

Dacă m-aș aventura acum să le fac prezentări, cred că m-aș împotmoli, pentru că mi-ar fi greu să enumăr tot ce se poate spune despre oamenii aceștia. Despre Daniela Burlaca am să spun doar atât, că este inima unui teatru foarte solicitat, care se numește „Geneza Art”, iar Mihai Fusu este omul-orchestră. Ca și tatăl dânsului, care era un teatru în sine, și Mihai Fusu este un teatru separat. Sigur că mai are și niște parteneri, dar și el este un pilon al unui fenomen teatral.

Europa Liberă: Daniela, Dvs. v-ați făcut faima unui teatru pentru tineri, mai ales, în mediul tinerilor se șușotește lumea între ei și zic: „Domnule, acolo sunt niște scene erotice…”. Unora le displac, altora le plac. Eu nu cred că acesta e mobilul pentru care vine tineretul. M-am convins și eu, stând în sală, fiind un intrus printre tinerii de acolo, că Dvs. știți foarte abil să-i ademeniți acolo și să le dați, îmi permit eu să vorbesc patetic, niște mesaje valabile de când există teatrul. Spuneți-mi, vă rog Dvs., dacă vă asumați în mod deliberat o anumită misiune, vă considerați obligați să plămădiți cumva, să modelați acest aluat foarte permisiv astăzi pentru Dvs., pentru că cinematograful a cam cedat competiția, este în câștig teatrul, și asta se vede după statistici. În condiția asta prielnică pentru dvs., vă formulați o misiune anume?

Daniela Burlaca
Daniela Burlaca

Daniela Burlaca: „Mi se pare că astăzi oamenii vin la teatru, în primul rând, pentru emoții vii, adevărate, care sunt date nouă, oamenilor, în modul lor firesc. Or, astăzi e prea mult robotizat totul. Până și mâncarea la propriu e robotizată, e de fier, ne îmbrăcăm de fier, gândim de fier. Așa simt eu. Oamenii care vin la noi la teatru, după mine, sunt oamenii care caută niște lecții și nu doar tinerii, pentru că de la o vreme sau tinerii își trimit la teatru părinții, sau cei care spuneți Dvs. că printre tineri se consideră niște intruși, se simt tineri acolo și pentru asta vin. „Erotic. Aveți momente erotice”. Nu știu. În funcție de cum simte lumea erotica, pentru că poți să-ți pui un sacou și o pereche de pantaloni negri și să bei un pahar cu apă și asta o să fie foarte erotic. Mesajele…”

Europa Liberă: Eu am citat când am spus „erotic” și în rumorile care sunt în târg, uneori și-mi pare rău că se zice că la Dvs. s-ar merge din cauza asta. După ce merg prima dată, probabil, descoperă mult mai multe lucruri ademenitoare și necesare. Ați spus „lecții”.

Daniela Burlaca: „Da.”

Europa Liberă: Dvs. vă simțiți în rolul de învățătoare care să dați lecții?

Daniela Burlaca: „Nu! Categoric nu! Dar știți că în viață eu, spre exemplu, citind anumite cărți, iau de acolo niște lecții de la niște mentori, în cazul dat, niște oameni care au scris. Și pentru mine, spre exemplu, eu când citeam „Portretul lui Dorian Gray”, eu aveam nevoie de câteva ori că citesc anumite fraze ca să mi le bat în ținte. Cred că pentru asta vin oamenii din Chișinău la noi la teatru, pentru că aceste replici pe care le-am citit eu, oferindu-le lor, încerc să le bat în ținte. Și ei zic că se regăsesc, spun că au nevoie de asta.”

Europa Liberă: Dar într-o tălmăcire și o să revenim la subiectul acesta, dar vreau să trec la Mihai Fusu. O să revenim la curajul de a tălmăci, pentru că vă asumați, ca oricare regizor, ca oricare actor, ca oricare teatru, să tălmăciți, să interpretați anumite texte. „Casa Mare” de pe vremea când a fost scrisă și acum diferă probabil. Dar înainte de asta, Mihai Fusu, dumneata, care ți-ai făcut o trupă mică-mică și te-ai dus cu ea la închisoare și ai făcut „Hamlet” pentru și jucat de oameni condamnați, unii dintre ei pe viață, care nu mai iese din celulă, cu atât mai mult vreau să te întreb pe dumneata: Ce misiune vezi dumneata într-un segment mai ales atât de îngust?

Mihai Fusu
Mihai Fusu

Mihai Fusu: „În primul rând, universul penitenciar e foarte mare. Avem mai mult de 8.000 de deținuți în Moldova. Dacă punem și cei care lucrează în sistemul penitenciar, mai sunt vreo 5-6.000; dacă punem aici tot sistemul judecătoresc – avocați, procurori –, mai sunt câteva sute, poate mii de oameni; dacă punem toate rudele și prietenii condamnaților, și vecinii sau cei care au pătimit, partea – cum să spun? – cea vătămată, ajungem la câteva zeci de mii de oameni. Deci, atunci când tu vorbești despre acest fenomen și atragi atenția, luminezi acest univers, tu nu o faci pentru cinci, șase, zece beneficiari, care au participat în proiect, tu pui în lumina reflectorului drepturile omului în general. Ce înseamnă să respecți pe cineva chiar într-o condiție… până unde poate coborî în mizerabilitate sau în respect, sau în condamnare statul nostru, sistemul nostru de valori? Iată de ce atunci când lucrăm cu acești oameni, pentru că de fapt am făcut și spectacole cu actori profesioniști. Despre ei a fost spectacolul „Shakespeare pentru Ana”. Un spectacol documentar despre dragostea în închisori, despre viața intimă în închisori. Da, am vrut să atragem atenția asupra umanității de fapt, pentru că teatrul trebuie să reflecteze totul – și frumosul, și politicul, și partea întunecată a lumii.”

Europa Liberă: Dle Fusu, dar nu există riscul ca atunci când teatrul se angajează în mesaje de actualitate să devină un fel de trupă de asta de asistență propagandistică pentru alegeri?

Mihai Fusu: „Dar de ce pentru alegeri? De ce pentru alegeri?”

Europa Liberă: Cum era înainte aghitpropaganda (agitația propagandistică)?

Mihai Fusu: „De ce să vorbești despre, de exemplu, am avut un spectacol despre violența împotriva femeilor, ce e condamnabil sau ce e rușinos să vorbești despre acest fenomen, despre violență și să atragi atenția opiniei publice? Sau de ce să nu arăți același spectacol despre condamnați, viața lor intimă, să arătăm că și dincolo de gratii omul rămâne om și are nevoie de afectivitate?”

Vasile Botnaru
Vasile Botnaru

Europa Liberă: Misiunea mea este să vă provoc și vă provoc cât mai mult.

Mihai Fusu: „Da, și provocați-ne.”

Europa Liberă: Cu ce vă deosebiți atunci de un ONG care adună fonduri, care tipărește pliante și merge din casă în casă și spune: „Nu-i bine să nu respectați drepturile omului”?

Mihai Fusu: „(râde) Cum prin ce? ONG-urile despre care vorbiți nu fac spectacole; ei nu adună public în sală. Și „Geneza Art”, și noi, noi adunăm public și trezim emoții…”

Europa Liberă: Pentru Dvs. asta-i evident, dar eu mă așteptam la acest răspuns: „Contează ambalajul, contează talentul, contează modul în care îl spui și acum cât de eficient este”. Ați pornit să spuneți despre lanterna pusă pe zeci de mii de oameni. Vă interesează efectul, îi măsurabil?

Mihai Fusu: „Efectul este publicul din sală, acela care aplaudă, care râde, care plânge, care transmite altora să vină la spectacole. Deci e ca un bulgăre de zăpadă, noi nu măsurăm, nu avem, cum se numește, audiomatul acesta ca să apăsăm și să vedem câtă lume s-a uitat la emisiune sau a ascultat-o, noi avem publicul în sală.”

Europa Liberă: Dacă un judecător se va gândi mai mult înainte de a da sentința, probabil tot s-ar putea să fie efectul spectacolului Dvs.?

Mihai Fusu: „Nu știu. Apropo, după spectacol – nu acesta din închisoare, dar spectacolul „Shakespeare pentru Ana” cu actori profesioniști – de fiecare dată am organizat dezbateri în care am avut în sală judecători, procurori sau avocați, sau studenți care învață la Juridică.”

Europa Liberă: Veniți de bunăvoie sau aduși?

Daniela Burlaca: „Da, ei vin la teatru, apropo.”

Europa Liberă: Da?

Daniela Burlaca: „Și repetat.”

Mihai Fusu: „Apropo de venitul la teatru. Să lăsăm puțin tema aceasta. Vreau să spun într-adevăr despre venitul la teatru. Dacă vorbim acum de Teatrul „Geneza Art” sau de Teatrul Național „Mihai Eminescu” sau, mă rog, „Satiricus”, sau „Eugene Ionesco”, avem destul de multe teatre în Chișinău și de multe ori publicul care nu umblă la teatru zice: „Vai, sărmanii de voi, cum jucați în sălile goale?”. Eu râd, îi râd în nas și-i zic: „Dar tu ai fost la teatru? Tu știi că sălile sunt pline”? Și lucrul acesta eu l-am văzut de fapt vreo șapte ani în urmă, bulgărele acesta s-a pornit, de exemplu, mergeai la Moscova sau la București, sau la Paris, sau în orașele mari și sălile teatrelor erau arhipline, iar sălile cinematografelor mai puțin. Deci, ai și spus-o că teatrul, cu toate mijloacelor lui tehnice, da, rudimentare, simple câștigă bătălia.”

Europa Liberă: De ce? Iată Daniela a dat o versiune.

Daniela Burlaca: „Pentru că au nevoie de emoții.”

Europa Liberă: De ce vine? Stați să vedem ce spune Mihai. De ce s-a întâmplat această schimbare de macaz și lumea a început să meargă la teatru?

Mihai Fusu: „Eu cred, pentru că televiziunea și cinematografia, fiind făcute cu bani foarte mari, ele fac parte din industrie și ele încep ca obiectiv să aibă vânzarea reclamei, pentru că la televiziune filmele sunt prezentate nu ca să facă plăcerea publicului, dar ca să atragă publicul în fața ecranului și să facă niște pauze dese și să trântească niște reclame.”

Europa Liberă: Să te țină cu cratița în față…

Mihai Fusu: „Da. Și publicul este dezgustat și deseori acesta devine în sine, înțelegeți? Această propagandă a reclamei și filmele deseori tot așa sunt foarte făcute deja nu pentru filme de artă, artistice, dar sunt făcute deja cu scopul de a fi vândute ca și reclamă.”

Daniela Burlaca: „Comerciale.”

Mihai Fusu: „Or, teatrul asta nu face.”

Europa Liberă: O mică ilustrație la ceea ce spui dumneata. Am fost recent la o lansare de carte a lui Pavel Păduraru. Eu nu eram pregătit să cumpăr, pentru că atunci când am văzut-o în condiția tipografică greu de citit pentru mine, cu vederea stricată, am zis, domnule, poate o găsesc în altă variantă. După ce Mihai Fusu a citit atât de savuros niște fragmente, am zis că nu, eu nu pot să n-o cumpăr. Am pățit-o eu, am fost victima acestei hipnoze…

Mihai Fusu: „Teatrale…”

Europa Liberă: …teatrale a lui Mihai Fusu. Ne-am oprit la cuvântul „emoții”, Daniela.

Daniela Burlaca: „Da, și făcând o paralelă…”

Europa Liberă: Continuăm discuția despre de ce vine lumea la teatru.

Daniela Burlaca: „Da, dar oricum o să fac o paralelă. Deci, asta este talentul despre care vorbeați și spuneați „ambalaj și talent”. În ziua de astăzi nu poți fără ambalaj. Imaginați-vă că mergi la o zi de naștere și cadoul tău nu este ambalat; ești din alt secol, pur și simplu. Asta este imaginea, ceea ce totuși este comercial în ziua de astăzi și fără de asta nu putem. Imaginea, aspectul, lumea vrea, pentru că se pedalează foarte mult pe imagine în tot ce se întâmplă în secolul XXI, iar ceea ce ați făcut Dvs. deja este talentul. Lumea vine, vede talentul și vine a doua oară, chiar dacă deja imaginea n-o interesează atât de mult, știe că acolo vine pentru conținut.”

Europa Liberă: Apropo de conținut. Cum alegeți textele, cum alegeți din oceanul acesta de texte, cum alegeți textele astfel încât să fie vehiculul ideal pentru Dvs. ca regizor și actor?

Daniela Burlaca: „Nu aleg.”

Europa Liberă: Nu alegeți?

Daniela Burlaca: „Fac ceea ce simt și ceea ce-mi place.”

Europa Liberă: Ca pisica căutați leacul, da?

Daniela Burlaca: „Ca pisica, ce bine ați spus! Bine, trebuie să țin cont că trebuie să ofer și niște roluri și că pentru aceste roluri e nevoie de anumite amploauri , facturi, că acest actor are nevoie la momentul de față de anumite caracteristici; țin cont de asta, dar…”

Europa Liberă: Deci, când vă uitați pe raftul de piese spuneți așa: „Asta-i cu opt, asta-i cu 20, o iau pe asta cu 20”?

Daniela Burlaca: „Nu chiar așa, dar nu știu cum lucrările astea vin la mine și se întâmplă foarte spontan. Am citit ceva și am zis: „Gata, merg să montez”. La moment citesc Kafka și mă gândesc că am avea nevoie de așa ceva acum, de alte abordări, de altă stilistică, de alt conținut. Asta simt la moment. Dacă mă țin de el, acum trebuie să-l fac, dacă-l las peste jumătate de an, renunț, pentru că nu mă mai interesează.”

Europa Liberă: Dar produceți impresia de omnivoră. Nu sunteți prea, cum se zice românește/moldovenește, rășchirați?

Daniela Burlaca: „Nu știu. Decide publicul. Nu știu și părerile sunt diverse. Știți, având în vedere că suntem un teatru independent, putem face tot ceea ce dorim. Nu depindem de nimeni, facem ceea ce simțim.”

Europa Liberă: Și nicio piesă chiar despre Ștefan cel Mare? Dă-o încolo…

Daniela Burlaca: „Și am avut propunere... Da, am avut propunere despre Ștefan cel Mare și despre Elena Voloșanca, fiica lui Ștefan cel Mare. De ce nu? Dar nu știu cât de necesară ar fi. Dacă nouă, ca teatru sau publicului…”

Europa Liberă: Domnitorul Ștefan într-o scenă erotică… (Mă iertați pentru mișto…)

Daniela Burlaca: „Nu, nu, nu… Știți, când am montat pentru „Floarea albastră” cu Eminescu și Micle, buna mea profesoară, talentata și inconfundabila Nelly Cozaru a zis: „Trebuie să-i frângeți la urmă pe Eminescu și pe Micle!”, și noi i-am lăsat așa, monumentali. Nu simt acum dacă avem dreptul să facem scene erotice cu Ștefan cel Mare sau cu Mihai Eminescu.”

Europa Liberă: Mihai, s-o bârfim un pic pe Daniela. Vorbeam despre dreptul teatrului, regizorului, actorului să tălmăcească un text, pentru că oricât ar vrea să se țină de canonul textului, chiar să urmeze instrucțiunile autorului, de exemplu, când în piesă, în instrucțiuni scrie că trebuie să vorbească la telefon, ar fi de neînțeles să vorbească la un telefon de epocă cu fir, când toată lumea din sală vorbește la telefonul mobil. Și ați fost nevoiți să folosiți telefoane moderne, nu?

Daniela Burlaca: „Dar nu nevoiți, așa am vrut.”

Europa Liberă: Așa ați vrut, da. Deci, e o tălmăcire, e o adaptare?

Daniela Burlaca: „Absolut!”

Europa Liberă: Dumneata, care la fel ești regizor, cât de liber poți să fii în tălmăcirea și uneori chiar răsturnarea totală a lui Shakespeare sau a unor clasici?

Mihai Fusu: „Teatrul contemporan a trecut, hai să zic așa, Rubiconul și deja își permite foarte, foarte multe. Foarte mulți regizori îmbină două, trei, patru texte în unul; îmbină o piesă clasică cu una contemporană…”

Daniela Burlaca: „Un bun prieten, cer scuze că intervin, a zis că nu este profesionist să faci așa.”

Mihai Fusu: „Cum adică nu-i profesionist?”

Daniela Burlaca: „Uite așa!”

Mihai Fusu: „Asta și este profesia regizorului.”

Daniela Burlaca: „Mulțumesc tare mult!”

Mihai Fusu: „Asta și este. Când iei un telefon, să zicem, asta la prima mână, asta nici nu este tălmăcire…”

Europa Liberă: Nu asta am zis, așa, de decor.

Mihai Fusu: „…asta este modernizare, actualizare, jonglăm cu niște chestii, dar iată o tălmăcire… regizorul este obligat prin profesia lui să tălmăcească un text pe care îl ia și îl montează în scenă. Asta este obligația lui!”

Europa Liberă: Dar fiți de acord, când pe invers se tălmăcește. De exemplu, „Trei surori” de Cehov…

Mihai Fusu: „Daaa…”

Europa Liberă: 70 de ani în perioada sovietică a fost un fel de „Trei surori”, un fel de Cehov și acum vedem o sumedenie de tălmăciri, care-s exact pe contrasens sau Cehov asamblat în viața de astăzi sau în mesajele de astăzi ale teatrului.

Mihai Fusu: „Da, dar asta fac nu numai regizorii. De exemplu, trei zile în urmă am citit un text al lui Akunin, Boris Akunin, care a scris piesa „Pescărușul”. La el, „Pescărușul” începe în momentul în care se sinucide eroul central; la Cehov se termină că el se împușcă, dar la acesta începe piesa când el s-a împușcat și ei caută cine-i vinovatul, că de fapt el zice „nu, el nu s-a sinucis, el a fost împușcat”. De exemplu. Deci, asta nu se mai consideră astăzi o blasfemie, ci eu aș zice, chiar publicul caută, publicul cere, publicul vrea să vadă ce stă în dosul unui produs pe care i l-au servit timp de câteva zeci de ani i l-au dat așa și astăzi oamenii se întreabă: „Stați puțin, dar nu poate fi și invers?”. Deci, asta chiar e o cerere a timpului și teatrul eu cred că aici, de aceea teatrul și are succes.”

Europa Liberă: Sunt convins, ați văzut mai multe interviuri de-ale lui Vișniec. Pregătindu-mă de un interviu, am dat de o discuție în care el cu atâta nonșalanță spunea de curiozitatea lui de autor de texte să se uite la modurile în care este tălmăcit în diferite teatre. Adică, el nu-i țâfnos, nu-i orgolios ca autor, acceptă tot felul de tălmăciri. Dumneata ca regizor când te apuci de un text, te lași dus de valul acesta al intuiției, vorba aia cu pisica, care-și caută iarba de leac într-o anumită stare?

Daniela Burlaca: „Eu fără iarbă caut…”

Europa Liberă: Sau dumneata când faci un spectacol simți un fel de responsabilitate față de sau?...

Daniela Burlaca: „Simt responsabilitate față de tot. Și pornesc de la actori, în fața lor, în primul rând, de fiecare dată lucrez cu foarte mari emoții cu ei. Poate din cauză că suntem de aceeași vârstă, că nu există ierarhie între noi și cred că, dacă aș lucra cu maeștri, mi-ar fi și mai greu.”

Europa Liberă: Și atunci, cum te impui?

Daniela Burlaca: „Cu respect.”

Europa Liberă: Autoritatea regizorului e azart (pasiune), știm noi, vulgul. Știm că regizorul trebuie să stea așa ca Mihai Fusu în scaun și să zică: „Camera!” și să zică: „Nu, dubla asta nu-i bună!”. Dumneata cum obții „komandirski golos” (vocea comandatului)?

Daniela Burlaca: „În primul rând, la nivelul lui Mihai Fusu trebuie să ajungi, ca să stai în scaun și să spui: „Camera!”. Eu, deocamdată, nu vreau să fiu modestă, dar cu modestie, mai ales când sunt și pe post de actriță, și pe post de regizor – deja de câțiva ani n-am lucrat cu un regizor –, încerc să merg pe simțuri, într-adevăr, și-i mulțumesc Celui de Sus că are grijă de mine.”

Europa Liberă: Deci, atunci când citești o piesă, vezi imediat actorii, distribuția, cine anume o să fie în acest rol?

Daniela Burlaca: „Da, absolut! Da, dar mi s-a întâmplat când a trebuit să fac o alegere la mijloc de montare și să schimb actorul. Și asta nu e tocmai bine, e foarte complicat, te simți cumva incomod, dar…”

Mihai Fusu: „Dar e important să ai și acest curaj.”

Daniela Burlaca: „E important pentru spectacol. M-am convins de asta.”

Mihai Fusu: „Sigur, sigur…”

Europa Liberă: Am mai discutat cu Dvs. în platou aici, dar vreau încă o dată să profit de ocazia prezenței dvs. și să vă întreb: Cât de important este ce înțelege spectatorul și cum măsurați această reacție – prin aplauze, prin comentarii, critici, nu știu ce? Dar în momentul în care, iată, ați făcut colecționarul, l-au apreciat colegii de breaslă, dar cu ce a plecat omul din sală?

Daniela Burlaca: „Primul moment este cel pe care îl simți din energie. Publicul îl simți dacă el înțelege sau nu, dacă îi place sau nu, dacă mai vrea, dacă o să mai vină sau nu. Deja de la mijloc de spectacol simți cum vor fi aplauzele. Eu de ceva vreme simt ceea ce-i place publicului din Chișinău, ce vrea. Cred că a venit momentul un pic să mă opresc și să-i ofer ceea ce vrea. Trebuie să mai facem și ceea ce i-ar trebui unei societăți. Și mă refer acum la aspectul intelectual. Publicul uneori trebuie învățat. Acum un an spuneam că „nu, nu, teatrul nu învață, nu oferă lecții”. Acum m-am dezis de aceste vorbe.”

Europa Liberă: Deci, adineauri ați spus că „doctorul” Daniela Burlaca vrea să-i prescrie publicului Kafka. Vă interesează după aia ce a înțeles, cum acționează „pacientul” – s-a tratat, are poate efecte conexe?

Daniela Burlaca: „Deci, misiunea doctorului este să trateze, nu să omoare.”

Europa Liberă: Înseamnă că, dacă rămân vii și mai revin la teatru, e OK? Mihai?

Mihai Fusu: „Nu, în primul rând, vreau să spun că profesia de regizor e foarte complexă; nu vreau să spun complicată, cu toate că e și. E foarte complexă prin faptul că un regizor reușit, un regizor nu zic mare, bun(!) trebuie să simtă textul, trupa și publicul. El este obligat să conecteze aceste trei elemente. Dacă unul din ele nu corespunde, deci tu ai o trupă perfectă și tu știi publicul tău, dar tu nu găsești textul, tu nu faci să se întâlnească; dacă tu ai găsit un text și tu știi că-i place publicului, dar tu nu ai trupă pentru acesta, nu se întâmplă. Deci, înțelegi, atunci când spun publicul(!), un regizor nu este numai un artist, el în capul lui este și un arhitect atunci când concepe și construiește și în spatele intuiției, despre care spune Daniela, stă și conceptul, conceptualitatea. Mai mult decât atât, el este și un marketolog, dacă vrei să vorbim de limbajul actual, are simțul produsului care trebuie. Pe lângă faptul că este și pedagog, că lucrează cu trupa, știe și s-o educe, are și simțul pedagogic și față de societate, deci într-un singur cap sau într-un singur suflet sunt foarte multe elemente care se întrunesc și cred că atunci când vedem o trupă de succes condusă de un lider de succes, cred că merită să analizăm, să înțelegem, pentru că e o chestie ce ține de asta. Despre libertatea cu care un regizor tratează piesa am avut o experiență în viața mea cu Vișniec, doar una – „Femeia ca un câmp de luptă”. M-am întâlnit cu Vișniec la Paris să-i cer permisiunea să pun textul și el avea așa un… „poate da, poate nu, dar vezi să faci bine, Mihai, te rog, hai, dacă ai să faci…”. Ce am făcut cu textul? În loc de două personaje în acest text, au lucrat patru actrițe – două moldovence, două franțuzoaice –, am inversat scenele cu locul, am introdus camerele de luat vederi și videoproiecție. La final, Vișniec, cu toate că era totul schimbat, absolut schimbat și Vișniec mi-a transmis, mă rog, în primul rând, el a văzut și a spus că este una din cele mai bune montări pe care a văzut-o. Deci, regizorul este obligat să fie curajos și să schimbe, pentru că textul, ca să facem comparație acum cu dirijorul, fiecare dirijor ia aceleași note, dar auzul, interpretarea este radical diferită. Iată de ce ne place cum dirijează cineva și nu ne place cum dirijează altcineva. Același lucru și regizorul – el ia un text și el este liber să procedeze cu el; textul sunt notele.”

Europa Liberă: Dar nu vă invidiez, nu mi-am dorit niciodată să fiu regizor, mai cu seamă după ce sunt mari eșecuri și din istoria teatrului știm că publicul nostru astăzi este cuminte, nu aruncă cu roșii și nu fluieră, nu bate din picioare, dar în secolul XIX, de exemplu, putea să întrerupă spectacolul…

Daniela Burlaca: „Nu, nu, nu… Acum, câți ani, dl Fusu, șapte? Nu, nu, nu, prin 2007…”

Mihai Fusu: „În vremea spectacolului lui Nelly Cozaru „Monoloagele vaginului”?”

Daniela Burlaca: „Sigur că da, la „Monoloagele vaginului”, mamă dragă – sticle, cuțite, pietre…”

Europa Liberă: Păi, acolo din considerente mai… Aceștia-s ortodocșii fundamentaliști, dar mă întorc la faptul că regizorul care este curajos, foarte sigur pe ceea ce face, dar își pune la bătaie reputația, pentru că, dacă o dă în bară din motivele pe care le descrieți, că are un public nepregătit să asculte „Monoloagele vaginului” sau să nu aibă trupa și atunci dublu nu vă invidiez, pentru că un regizor de film, de exemplu, dacă i-a reușit, asta rămâne, se multiplică, dar dvs. aveți un material atât de perisabil, care se numește un spectacol, care de la o seară la alta poate să difere, poate să se îmbolnăvească un actor, în sensul acesta sigur că nu vă invidiez, dar vă întreb: ce vă motivează? Pentru că savanții, de exemplu, recunosc că fac descoperiri sau din lene, sau din curiozitate, sau din ambiție, da? Politicienii, mai nou, tot așa dintr-un fel de lene, pentru că nu știu să dea cu mătura, mai bine stau în Parlament, nu? Motivația dvs. care este, că viața nu-i foarte dulce, nu aveți recompensele de vedete mari în țări cu milioane de vizitatori? Ce vă ține în rolul acesta?

Daniela Burlaca: „Da, dar nici nu mai vreau să spun că actorii din Republica Moldova mor de foame. Actorii care vor să mănânce în Republica Moldova vor avea ce mânca, dacă vor asta, iar cei care așteaptă să li se aducă – astăzi poate să vină cineva să le aducă, iar mâine nu. Ce mă motivează? Momentul că există o perioadă, niște ani în care poți face ceva, poți să-ți deschizi anumite supape, să te descoperi, să lași ceva în urma ta, pentru că toți avem o menire, cu o menire venim pe lumea asta. Poate sunt patetică, nu știu, dar cred, cel puțin. Și dacă tu trebuie să faci asta, bineînțeles că poți trece pe alături, poți să mergi și să fii altcineva, dar eu, cel puțin, vreau să rămân aici în țară, vreau să las ceva în urma mea și nu vorbesc personal, individual, am niște colegi care sunt foarte buni și care cu siguranță vor lăsa ceva în urma lor.”

Europa Liberă: Când ai simțit dumneata că nu mai încapi în carapacea în care existai, o actoriță care așteptai o distribuție sau când ai văzut că fratele dumitale deja te umbrește cumva ca performanță? Când s-a întâmplat, că toată lumea știe că dumneata nici acum nu încapi în tiparele pe care ți le-ai desenat destul de largi? Cred că și din ele o să ieși dumneata?

Daniela Burlaca: „Eu am avut o experiență frumoasă în Teatrul „Eugene Ionesco”. A fost o lecție pentru mine Teatrul „Eugene Ionesco” și am învățat de acolo, dar de ce să stai să aștepți roluri și să faci ceva când simți că într-un an de zile poți oferi tu, poți oferi altora ca să dea și ei și tot așa?”

Europa Liberă: Deci, iată răspunsul. Adică, dumneata ți-ai răsuflecat mânecile, ai dat la o parte șeful care tăia prea încet salata și ai zis: „Să vă arăt eu viteză la tăiat castravetele”?

Daniela Burlaca: „Apropo, eu gătesc foarte repede, foarte repede și e tare gustos.”

Europa Liberă: Mihai, pe dumneata ce te motivează?

Mihai Fusu: „Și eu gătesc repede și gustos.”

Europa Liberă: Da? Mihai, dincolo că ești descendent dintr-un om-teatru?

Mihai Fusu: „Nu știu, nu știu…”

Europa Liberă: Ca să nu mai zic de mama dumitale, care mi-a fost profesoară de dicție.

Mihai Fusu: „Aaa? Ai fost un elev bun?”

Europa Liberă: Nu știu… Cred că nu. Judecând după bâlbe, nu.

Mihai Fusu: „Uite că și Daniela a fost și profesoară de arta vorbirii…”

Daniela Burlaca: „Foarte puțin, foarte puțin.”

Mihai Fusu: „Nu știu ce să spun. E complicat mecanismul acesta. Dar ce ne motivează pe noi să facem un lucru sau altul – orgoliul sau vrem să avem motivarea existenței noastre? Pentru asta e foarte important la un anumit nivel intelectual sau de implicare, de autoconștientizare a ființei tale, să zici în numele la ce trăiesc eu? Pentru ce sunt eu pe acest pământ? Și dacă îți pui această întrebare, ești obligat să răspunzi. Și iată atunci cauți aceste răspunsuri, dar mai este o chestie curioasă...”

Europa Liberă: Eu de ce vă strâng la colț? Pentru că acum mai ales, când trăim într-o lume pragmatică, sunt niște tineri care se tem să gândească că vreau să fiu Daniela Burlaca sau Mihai Fusu. Iată răspunsurile voastre ar trebui să-i încurajeze să nu se teamă să pășească pe această cale foarte nesigură, foarte dificilă.

Mihai Fusu: „Și Dostoievski, deci, el, cum să spun, avea ce să scrie, dar nu prea putea și atunci el își vindea romanul înainte de a-l scrie. Deci, el lua bani ca să se motiveze pe sine, ca să fie obligat să scrie. Și nu este unicul artist de felul acesta. Deci, problema pecuniară. Ai spus despre actorii care sunt motivați, vor să mănânce, muncesc; mult muncesc și muncesc bine, ca să mai aibă roluri. Și motivația aceasta financiară care e socială, ea nu poate fi neglijată.”

Europa Liberă: Bine, Mihai, dar motivația asta pecuniară se realizează mai simplu – faci business. Dacă îți merge capul foarte bine la citit texte și la regie, cred că la fel de bine ți-ar merge…

Mihai Fusu: „Orice profesie este un business de fapt și ar fi bine să-ți vezi profesia așa. Acesta este instrumentul pe care tu îl oferi societății. Eu pot face asta și pot face asta mai bine decât face altceva.”

Europa Liberă: Să vă mai întreb ceva din registrul patetic: Oamenii talentați, cum sunteți dvs., au și o responsabilitate mai mare?

Mihai Fusu: „Da. De exemplu, eu fac parte din categoria oamenilor care mă consider că trebuie să am responsabilitate față de semenii mei, față de cei mai tineri ca mine, față de breaslă, față de societate. Uite, 27 martie, cel puțin în spațiul basarabean și chiar în cel românesc, are dublă conotație, da? Chiar e șocant și-i foarte curios. Pentru noi doi, astăzi toți trei, e Ziua Mondială a Teatrului și e Ziua Unirii și de fapt există teatrul pe care îl facem noi și există și teatrul politic și-i tot teatru. E foarte curioasă această îmbinare de 27 martie, cel puțin în destinul nostru. Și uite acum sunt atât de… uite, vorbesc cu voi, dar în capul meu se învârte, vuiește, cum spunea Cehov prin Trigorin, un subiect. Acum împreună cu colega mea Luminița Țâcu, cu care colaborăm foarte fructuos ultimul timp, continuăm să lucrăm la teatrul-document și facem un scenariu care trebuie în curând să devină și un spectacol bazat pe documentele în jurul actului Unirii – stenograme, telegrame de război, jurnal de război, amintiri, presa timpului…”

Europa Liberă: Ca să ce? Ca să combateți această percepție vulgară acreditată de socialiști că s-a votat Unirea cu mitralierele îndreptate spre votanți sau de ce?

Mihai Fusu: „Nu, pentru că de fapt atât de tare a fost ideologizată tema asta și atât de tare și banalizată – unii spun: „păi nu, noi am venit cu flori și cu busuioc”, dar alții spun: „nu, nu, voi i-ați omorât pe toți”. Dar n-a fost nici așa, nici așa. N-a fost nici cu busuioc și n-a fost nici cu crimă absolută. A fost pe vreme de război, au fost de toate și iată când tu pătrunzi într-o istorie, tu te gândești la emoțiile oamenilor care vor fi în sală, la emoțiile noastre când studiem de fapt resorturile secrete, viața personală a multor participanți la aceste lucruri, e o temă extraordinară și aici, aș zice eu, unde teatrul are dreptul să se ia de piept și cu politicul, și cu istoria și să devină un adevărat instrument de dialog cu societatea. Și ceea ce mi-a zis acum Daniela mă bucură și fac și eu parte din tagma asta. Da, eu fac ceva să placă publicului, dar totodată asta este și acel instrument prin intermediul căruia vorbim despre niște teme, temele pe care noi putem să ni le permitem și pe care trebuie să ni le permitem.”

Europa Liberă: Deci, asta-i definiția responsabilității?

Daniela Burlaca: „Am o frază care tare îmi place dintr-un spectacol spusă ce Coco Chanel. Ea zice așa: „O să mă întrebați de ce mi-am ales această meserie”. Și răspunde: „Nu ca să fac ceea ce-mi plăcea, ci mai degrabă ca să scot în scenă ceea ce nu-mi plăcea”. Asta e.”

Mihai Fusu: „Apropo, o replică interesantă. Deci, când s-a întâlnit la Paris prima dată Brâncuși cu Ionesco. Ionesco a venit mai târziu decât Brâncuși, evident. Și zice vreau să-l cunosc pe Brâncuși. Și Ionesco a venit la Brâncuși. Brâncuși era în atelierul lui și-i zice: „Tinere, ce cauți la Paris? De ce ai venit”? Și Ionesco a zis: „Păi, eu vreau să fac teatru”. Brâncuși a zis: „Păi, bine, eu urăsc teatrul!”. La care Ionesco a zis: „Și eu! De aia vreau să fac!”.”

Europa Liberă: Astea fiind spuse, sigur că spectacolul acesta pe care nu eu l-am regizat și l-au regizat participanții la masa rotundă ar putea continua la nesfârșit. Pentru mine era important să vedeți doi oameni de teatru în fascicolul acesta de lumină pe care îl oferim noi cu Europa Liberă într-o zi de aprilie când în sfârșit s-a dezlegat primăvara și repet: nu ezitați să mergeți la teatru, pentru că este perna de oxigen atât de necesară pentru suflet, pentru creier, cel care este atacat mereu de tot felul de evenimente, declarații, inclusiv din partea noastră, a presei, care roim în jurul unor evenimente politice, în timp ce, dați-mi voie să fiu patetic, istoria se cristalizează acolo – în teatru, în spectacole, în mințile acestor oameni, care știu să se detașeze de momentul zilnic, știu să-l asambleze într-o istorie, știu să-l pună în pagină, cum zicem noi, jurnaliștii, adică într-un context, astfel încât, slavă Domnului, noi acum avem mijloace media, multimedia și în timp când cineva, peste 50 de ani, când va răsfoi manualele de istorie, va avea și aceste anexe teatrale, oameni de teatru fiind și dvs., spectatorii.

Doamnelor și domnilor, aici se încheie emisiunea noastră de astăzi, la care au participat Daniela Burlaca și Mihai Fusu. Ne reauzim cât de curând, adică într-o săptămână. Până atunci, ne puteți asculta zilnic, dimineața și seara, pe frecvențele care vă stau la îndemână sau pe internet, la orice oră, iar sâmbătă, ca de obicei, vă dă întâlnire Valentina Ursu, după care o vom lua de la capăt. Pe curând!

XS
SM
MD
LG