Linkuri accesibilitate

Cultură în Moldova: între performanță, complexul capodoperei și spirit provincial (VIDEO)


Punct și de la capăt cu invitații lui Vasile Botnaru: Maria Pilchin și Mihai Poiată.

Dacă cumva vi se pare convingătoare una dintre cele mai răspândite definiții ale noțiunii „cultură”, în total se zice că ar exista peste 160 de tălmăciri, adică definiția potrivit căreia cultura înseamnă totalitatea vestigiilor vieții materiale și spirituale, prin intermediul cărora se reconstituie imaginea unei comunități omenești din trecut, atunci, probabil, veți accepta pronosticul inevitabil că într-un viitor foarte îndepărtat, când cineva și-ar propune să dea la o parte patina vremii, imaginea zilei de astăzi, pe care o trăim acum, o va reprezenta mai curând compozitorul Eugen Doga ori sculptorul Dumitru Verdianu decât deputatul Sârbu sau primarul Shor, oricât de multă importanță li s-ar (ori) și-ar atribui persoanele din cea de-a doua categorie.

Vasile Botnaru
Vasile Botnaru

Pornind de la această axiomă, încercăm să-i acordăm în programele Europei Libere locul cuvenit fenomenului cultural, așa cum îl definim de regulă în limbajul cotidian. Iar un fel de bilanț al anului cultural este cât se poate de binevenit la deschiderea calendarului pentru 2018. Arta are rara capacitate să conserve istoria. Sigur că prin mijloace specifice, și depozitează o istorie specifică.

M-am întors recent de la Muzeul Național din Hamburg unde, preț de trei ore, am făcut excursia asta în timp. Mă gândeam că este o adevărată mașină a timpului – poți să cobori în mijlocul secolului XVI, XVII, XVIII și foarte rapid să ajungi în secolul XX la Warhol sau XXI, să te uiți ce fac contemporanii noștri. Și noi încercăm astăzi cu invitații noștri să vedem dacă în mediul nostru, în Republica Moldova, în 2017 avem ceva de pus acolo, în arheologia artelor, dacă s-a depozitat sau dacă există măcar șanse ca în rememorarea mondială, internațională a ceea ce produce arta încape ceva produs made in Republica Moldova. Invitații mei sunt Maria Pilchin, critic literar, scriitoare, profesoară universitară, și Mihai Poiată, scriitor, cineast, om de cultură. O să încep de la Maria Pilchin.

Punct și de la capăt
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:40:57 0:00
Link direct

Europa Liberă: În 2017, omenirea, nu doar Franța, l-a pierdut pe Johnny Hallyday și lumea care s-a uitat la modul în care a fost consemnată moartea acestui om-epocă mi se pare instructivă. Noi avem asemenea personalități – și imediat o să trecem la cartea semnată de Mihai Poiată - avem asemenea personalități care au făcut epocă, care sunt oameni-jaloane în diferite genuri? Astăzi nu vorbim doar despre pictură sau cinematografie, încercăm să vorbim despre partea spirituală a societății, dacă vreți, poate antipodul politicului care generează mereu ură, controverse, bătălii, ori de partea astălaltă viața spirituală, arta ar trebui să facă, și face, inversul. În sensul acesta, avem oameni care au făcut punți din astea între generații și au marcat, ca Johnny Hallyday, o anumită epocă?

Maria Pilchin
Maria Pilchin

Maria Pilchin: „Mă gândeam zilele acestea că, pentru a deveni celebru sau iubit, trebuie să fii rege sau poet, dar mort, pentru că am observat că moartea îți aduce așa un soi de pondere și celebritate, toată lumea te place și toată lumea vorbește despre tine, postează pe Facebook.”

Europa Liberă: La Regele Mihai au plâns și dușmanii dânsului, care nu l-au lăsat să intre în țară.

Maria Pilchin: „Ultimul timp au cam murit mulți maeștri ai culturii, ai artei basarabene. Și vreau să zic că eu fac parte din generația care mai degrabă află, de exemplu, despre maestrul Curbet când el moare. E bine sau e rău, puteți să judecați Dvs., dar noi suntem generația care a venit într-o cultură și într-o lume a artelor în care, a propos, vorbeam înainte de emisiune despre show, în care și cultura, și arta au fost percepute deja ca un show. Noi am primit-o după ’90 cu laptele mamei cultural, dacă vreți. De aceea noi vrem totul să se întâmple foarte repede, așa un fel de semipreparate care se gătesc repede, de aceea noi în cultură și în artă nu așteptăm posteritatea. Asta este marea diferență, dacă e să vorbim despre generațiile voastre.”

Europa Liberă: Dar checkingul, controlul îl face doar posteritatea?

Maria Pilchin: „Nu știu dacă…”

Europa Liberă: Oricât ar fi de tragică chestia asta, recunoașterea adevăratelor valori se întâmplă în timp.

Maria Pilchin: „Mi-e frică că o să vă dau totuși o veste proastă. S-ar putea întâmpla paradigma să se fi schimbat și posteritatea va fi și ea alta sau de o altă manieră, nu așa cum s-a întâmplat până acum. De aceea, culturalii de astăzi, oamenii de artă încearcă să-și trăiască clipa celebrității acum. Și această foială și tot ce se produce vine de acolo, dintr-un soi de grabă și dintr-un soi de frică, că noi nu știm ce ne va propune această lume post-postmodernă…”

Europa Liberă: Dar totuși ați dat un nume – Curbet? Curbet, într-adevăr, a făcut epocă; Curbet, într-adevăr, a fost mare…

Maria Pilchin: „…nume și brand..”

Europa Liberă: …în imperiul sovietic și a rămas…

Maria Pilchin: „Dar observați că vorbim despre Curbet astăzi, când a murit. Adică și-a consacrat cumva anul 2017, pentru că a murit. În 2016 nu prea am vorbit despre el. Și mă întreb, de ce?”

Europa Liberă: Pentru că era un pic bătrân, tratat cu o oarecare indulgență deja și așa o pățesc și unii scriitori când deja pe asfințit sunt tratați cu evlavie exagerată și atunci când mor deschid ecluzele pentru epitete.

Maria Pilchin: „Și cărțile în librării se vând ca pâinea caldă. Dacă e scriitor.”

În fiecare duminică la Europa Liberă: Punct și de la capăt
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:50:42 0:00

Europa Liberă: Dle Poiată, Dvs., pardon, ați semnat o carte exact despre un monstru sacru, Mihai Dolgan, și pe bună dreptate. Și el de fapt contrazice teza Mariei Pilchin. El a rămas, dacă s-a certat cu generațiile astea tinere pe șlagărele sale, cred că eu nu m-am interesat.

Mihai Poiată
Mihai Poiată

Mihai Poiată: „Referitor la ceea ce a spus Maria, am două mici și timide observații – una: cine ar fi trebuit să vorbească despre Vladimir Curbet? Cine sunt vorbitorii noștri care să vorbească despre un om al artei și să aibă credibilitate, să aibă autoritate morală și profesională, încât să avem certitudinea că ceea ce spun ei corespunde fenomenului, este adecvat fenomenului despre care vorbesc?

A doua: aș avea o soluție, nu e neapărat decesul pentru a intra în istoria artelor, este suficient să fii tipărit sau recunoscut la Paris și atunci te recunoaște și Chișinăul. Avem câteva exemple în artele interpretative când grupurile noastre muzicale, colective de jazz, Valentina Naforniță s-au manifestat mai întâi pe scene din Europa. Și atunci, n-am avut încotro, le-am recunoscut și noi valoarea, le înmânăm și noi distincții de stat. Aceasta este soarta unor țări mici, unor spații culturale înguste, cu o piață de desfacere foarte limitată. Imaginați-vă că a făcut un colectiv un program, are trei-patru săli în Chișinău, adună de câteva ori săli pline în Chișinău, mai pleacă în câteva orășele din republică… Și ce face după asta? Un program nou sau trebuie să aibă în program atât de bun, încât să trezească și interesul impresarilor din afara țării.”

Europa Liberă: Soluția cea fericită este vasul comunicant al României, pentru că se duc…

Mihai Poiată: „Nu doar, nu doar…”

Europa Liberă: Nu, dar pentru început ei asta fac, se duc în piața românească unde își valorifică acest program despre care vorbiți?

Mihai Poiată: „Da. Așa cum s-a dus Ana Munteanu și cred că acolo va rămâne, la București.”

Europa Liberă: Vă referiți la vedeta „Vocii României”?

Mihai Poiată: „Vedeta „Vocii României” e o fată care impresionează profund prin talentul ei și trebuie să-i dorim noroc ca să ajungă într-un anturaj favorabil pentru a se manifesta și a-și valorifica talentul.”

Maria Pilchin: „Întrebarea Dvs. mă face să înțeleg că Dvs. percepeți totuși cultura în continuare ca un construct de democrație ierarhică – cine au ponderea, cine sunt credibili ca să vorbească. Or, mi se pare că, după 1960, mai ales în zona americană, dar cu export spre noi după ’80-’90, noi totuși am declarat o democrație. Or, noi vrem democrație în politică, în economie, dar în cultură noi oricum vrem niște zei care dețin logosul și-l creditează. Eu sunt sigură că nu credeți așa.”

Mihai Poiată: „Nu-i neapărat așa. Mă refeream la faptul că, cu excepția criticii literare, fiindcă în critica literară vin oameni cărturari, adeseori fiind și ei scriitori, cunoscând și ei misterul actului creativ și atunci le este mai ușor să se teleporteze în formula creativă a unui coleg, dar nu avem teatrologi, nu avem muzicologi, cărturari, uitați-vă…”

Europa Liberă: Și asta ne încurcă să mergem la teatru?

Mihai Poiată: „Uitați-vă cât de…”

Europa Liberă: Ne încurcă să mergem la spectacole asta? Înțeleg eu și-i dau dreptate doamnei Pilchin…

Mihai Poiată: „Mă refeream la vorbit despre opera de artă.”

Europa Liberă: Am înțeles… Dar nu cumva consumatorul astăzi impune deja criteriile de valoare peste criticii care sunt sau nu prezenți?

Mihai Poiată: „Le impune și nu întotdeauna o face suficient de inspirat, și nu întotdeauna este suficient de pregătit pentru a le impune. Uitați-vă ce se întâmplă cu textele cântecelor. Noi nu mai avem textieri. Alexandru Lozanciuc și alții de același calibru cred că sunt și poeți și textele pe care le cântă ei și sunt preluate de public, sunt dezastruoase, nu doar primitive, sunt agramate. Mă rog, e bine că nu există niște consilii artistice, noi credeam că piața va reglementa, va face triere – ce este de calitate rămâne și ce merită să fie marginalizat și împins din zona consumului artistic…”

Europa Liberă: V-ați referit la săracul Lozanciuc, dar…

Mihai Poiată: „De ce săracul? Bogatul Lozanciuc.”

Europa Liberă: Bogatul, bine. Săracul în sens că l-ați taxat, dar șlagărele astea de la tineret, care conțin numai interjecții, cu ele cum e?

Maria Pilchin: „Și verbe…”

Mihai Poiată: „Acolo cred că se produce un fenomen mai curios, acolo se face un fel de nou limbaj, un fel de esperanto, un fel de texte care nu ar avea nevoie să fie traduse.”

Europa Liberă: Ca pe SMS-uri, așa…

Mihai Poiată: „Lucru pe care l-au făcut și băieții din „O-Zone”. Au avut și ei „Mai ahi, mai ahu, mai aho, mai aha-ha!”

Europa Liberă: Dar Carla’s Dreams cum vă place?

Mihai Poiată: „Eu încă nu m-am ridicat până la Carla’s Dreams și nu-l cunosc suficient de bine ca să-l…”

Europa Liberă: N-ați ajuns la altitudinea lor?

Mihai Poiată: „Încă nu...”

Europa Liberă: Totuși, 2017 a produs ceva. Domnul Poiată nu vrea, e modest, nu vrea să treacă la cartea dânsului. Să vă întreb pe Dvs., că aveți o oarecare participațiune la lansarea cărții. Domnul Poiată a scos în 2017 al doilea volum despre formația „Noroc” („Contemporanul”), intitulându-l „De ce au plâns ghitarele?” și a trimis în trecut. Și știu că la lansare, Dvs. cumva ați nuanțat că nu ați vrea să fie la timpul trecut acest verb. Ele continuă să plângă?

Maria Pilchin: „Nu, eu îl accept la timpul trecut, dar îl actualizez și spun că el continuă, pentru că acest fenomen este atât de datat, să zic, el nu rămâne acolo, în trecut, pentru că e un fenomen care e foarte curios și continuu. Și vă spun de ce, aveam un personaj…”

Europa Liberă: Dar nu uitați că v-am întrebat despre autorul cărții…

Maria Pilchin: „Da…”

Europa Liberă: Și nu despre formație?

Maria Pilchin: „Da, nu despre personaj. Dar autorul e acolo. Felul în care a construit autorul personajul vorbește foarte mult despre autor. Dacă vreți, de multe ori poate fi psihanalizat un autor prin personajul pe care și-l alege. Faptul că Mihai Ștefan Poiată a ales un maestru cum este Mihai Dolgan ne spune multe și despre calitatea autorului. Personajul – avem un copil deportat cu părinții lui, care devine treptat un nume într-o urbe, dacă vreți, în care intelectualii nu erau moldovenii, ci alte etnii. El devine un intelectual, el pune la punct o formație, a doua formație, el are problemele pe care le are cu KGB-ul. Și totuși, eu, de exemplu, îl consider un vaccin pentru acea epocă, un vaccin împotriva ideologicei, o inoculație, dacă vreți, a unui spirit occidental, care era nu doar cântec, dar și vestimentație, și stare de spirit.”

Europa Liberă: Ceea ce românii spuneau, mă rog, într-o sintagmă deja banalizată – „rezistența prin cultură”.

Maria Pilchin: „Cred că, în cazul lui Dolgan, e mai mult decât rezistență prin cultură.”

Mihai Poiată: „Supraviețuire prin cultură.”

Maria Pilchin
Maria Pilchin

Maria Pilchin: „Exact. Pentru că Dolgan nu a fost… Știți, de multe ori în spatele rezistenței prin cultură se ascund oameni foarte comozi care foarte bine au dus-o. Apropo de foarte mulți basarabeni culturali, bine au dus-o până la ’90, bine au dus-o și după ’90; deodată au devenit niște eroi și luptători. Mă rog, nu sunt eu cea care trebuie să judec, și totuși, e foarte comod să reziști așa.”

Europa Liberă: Deci, rezistență cu scobitoarea între dinți?

Maria Pilchin: „Da. În cazul acestui om, e chiar un personaj despre care merită să scrii și domnul Poiată, în sensul acesta, nu poate să nu te facă atent față de el ca autor, pentru că deja e și un proiect durabil, dacă vreți să folosim un termen din astea de birocrație.”

Europa Liberă: Acum să-l întrebăm pe autor: De ce ați ales să vă referiți la Mihai Dolgan, de ce v-a interesat acest personaj? Bănuiala mea este că nu faceți studiu muzicologic, ci mai curând sociologic, eu nu știu…

Maria Pilchin: „Sociocultural…”

Europa Liberă: …sociocultural?

Mihai Poiată: „Mihai Dolgan, destinul lui, creația lui s-au dovedit a fi un pretext foarte potrivit pentru a aborda un spectru mai larg de probleme. El are conexiuni foarte multiple cu spațiul în care a activat. Lucrând la prima carte, mi-am zis odată că am valorificat mai multe eșecuri ale mele sau mai multe ramificații ale destinului meu, pe care nu le-am valorificat la timpul respectiv, care nu și-au găsit o continuare, fiindcă a trebuit să fiu și un pic politician, un pic culturolog, un pic muzicolog, să studiez, să zicem,vestimentația generației rock, ce a însemnat vestimentația pentru ei și nu doar vestimentația, ce a însemnat instrumentul muzical, ce au însemnat descoperirile științifice, tehnologice în domeniul acesta al instrumentelor muzicale, ce sacrificiu le-a cerut acestor băieți să se consacre muzicii rock…”

Europa Liberă: Asta a fost o rebeliune. Să vă întreb simplist și simplu: Mihai Dolgan, așa cum l-ați studiat Dvs., a făcut-o asta deliberat, ca să se opună, să meargă pe contrasens sau și-a ascultat, de fapt, muzica inimii?

Mihai Poiată: „Eu cred că spun prima oară acest lucru: presupun că

Mihai, la un moment dat, s-a și speriat de ceea ce făcea. Nu cred că lucrurile au fost planificate din timp. A fost multă improvizație, a trebuit să-și aleagă oamenii din mers, a trebuit să ia decizii foarte importante pentru el, de unul singur. Când părinții erau în Kazahstan și el era un băiețandru, a trebuit să decidă: mă duc la Școala de muzică „Ștefan Neaga” sau nu; las Școala „Neaga”, o părăsesc temporar pentru a fi împreună cu Burdin sau nu; renunț definitiv la Burdin sau nu și, dacă mă duc la armată, mă las contaminat de jazz sau nu; nu cumva acest jazz va distruge în mine pasiunea pentru muzica populară, ca până la urmă să-și dea seama că trebuia să mai cunoască și beatles-ul, apoi rockul, ca să găsească o formulă ce va întruni toate aceste influențe grupul „Noroc”, pe care l-a creat. El s-a dovedit un om care a știut, și-a asumat decizii foarte responsabile și foarte operative, fiindcă nu aveai când gândi. Eu am numărat din interes, fiindcă mulți i-au reproșat faptul că nu a absolvit Conservatorul. Zic câte profesii trebuia să însușească un oarecare X, ca să devină Mihai Dolgan? Vreo zece profesii și ar fi trebuit să învețe 50 de ani și abia după asta, eu știu, să îndrăznească să fondeze un ansamblu. Mihai a înțeles că viața nu-i poate oferi atâta timp și el a învățat din mers.”

Europa Liberă: E clar că Dumnezeu i-a pus mâna pe cap. Cât de conștient era el de valoarea sa? Ați spus că la un moment dat s-a speriat; după ce s-a speriat, s-a retras sau și-a asumat rolul acesta de Mesia în meseria lui? Când vedea fanii aceștia adunați, asta l-a determinat să facă ce?

Mihai Poiată: „Când vedea fanii în față și, mai ales, fanii din afara frontierelor Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, el a înțeles un lucru, și anume că nu doar „Noroc”-ul influențează publicul din sală, dar și publicul din sală are niște sugestii și trebuie să ții cont de aceste sugestii, uneori exprimate într-o formă foarte categorică. Din cauza asta s-a întâmplat să avem două „Noroc”-uri – unul, cuminte, aici pentru autorități și altul, rebel, pentru fanii din Odesa, de exemplu. Mihai, fiind de mic pus în situația de a cânta în fața unui public, fiindcă el nu este un om al studioului ca să facă experimente cu sunetul, el tot timpul a avut în față un public și a știut cum să reacționeze la comportamentul acestui public, fie că a fost o cumetrie, o nuntă sau fie că a evoluat într-o sală de câteva mii de spectatori.”

Europa Liberă: De ce am insistat să preparăm atâta? Pentru că vreau să ajung la următoarea întrebare care rezultă cumva: dacă mămăliga explodează în zona culturală? Dacă avem niște referințe că cultura, pardon, este zona în care se produc aceste rebeliuni, explozii, mesaje convingătoare pentru generația Dvs., că ați minimalizat-o cumva că ar fi mai puțin conectată, mai ales pentru cei care vin după Dvs., pentru fiul Dvs. Mihai, dacă zona asta într-adevăr transportă mesajele, spre deosebire de mesajele fragmentate și uneori distorsionate ale politicului?

Maria Pilchin: „Știți, în limba română cuvântul „cultură” e foarte curios, pentru că conține încă un cuvânt – „ura”. Și „ura” aceasta cu care mulți au speculat și conține această explozie. Și din cultură pot veni foarte multe explozii sociale, sociopolitice și ele s-au și produs. Să știți, nu minimalizez generația mea, pur și simplu, o clasific altfel. Noi suntem altfel – nu mai buni, nu mai răi, ci diferiți. Apropo, iată, chiar mă gândeam la domnul Poiată, un exponent al generației voastre, un cultural, dar fiți atenți că domnul Poiată nu este un șef de catedră, un istoric-muzicolog, care să vină să facă o carte ca o monografie, cu trimiteri la subsol, cu bibliografie la urmă, ci face o carte de istorie romanțată, dacă vreți, despre un muzician cum a fost Mihai Dolgan.”

Mihai Poiată: „Dar strict documentată.”

Maria Pilchin: „Strict documentată, dar forma pe care o face este anume acel pas pe care îl făcea Mihai Dolgan spre public…”

Europa Liberă: La lansare, scriitori consacrați au recunoscut că de fapt este un roman.

Maria Pilchin: „Exact. Mihai Ștefan Poiată a știut să facă pasul spre public, să coboare, dacă vreți, știința înaltă în stradă și este un gest bun; un gest pe care generația mea îl aplaudă. Noi am cam obosit de cărți savantlâcoase, foarte închistate și închise în turnul de fildeș al savantului, care de fapt nici măcar nu admite că există un cititor.”

Europa Liberă: Unde mai vedem explozii din astea de genul acesteia pe care a făcut-o Mihai Poiată – în cinematografie, în artă, plastică?

Maria Pilchin: „În cinematografie mi se pare că e cam foarte liniște. Domnul Poiată e mai…”

Europa Liberă: Dar în teatru sunt acum mesageri care să satisfacă ambițiile generației Dvs.?

Maria Pilchin: „Pot să spun că da. Și aceasta m-a făcut să cred mai nou, pentru că a mai crescut Mihai și pot să merg la teatru mai des, am observat că s-a schimbat galeria de actori. Intrați prin teatre și o să observați că au apărut actori tineri, ceea ce este un semnal bun. Nu pentru că actorii tineri sunt mai buni, ci pentru că este o necesitate vitală ca să existe toată galeria de vârste într-un teatru.

Doi: tineretul aduce un alt suflu; aduce, dacă vreți, racordarea la pulsul timpului prin corporalitate, prin zvâcnetul în scenă, dar asta nu înseamnă că maestrul trebuie să fie șutat. Nu despre asta vorbim; nu vorbesc despre o cultură în care marii maeștri să fie alungați, dar mi-e frică de o cultură în care tinerii sunt infantilizați și mi se pare că de foarte multe ori noi, tinerii, chiar ni se cere și ni se impune să fim infantilizați. Or, eu, personal, asta nu voi accepta niciodată.”

Europa Liberă: Domnule Poiată, dar dacă v-aș întreba repede pe Dvs., unde s-au produs în 2017, în special, pentru că ați face un top în care genuri de artă sau în care domenii s-au produs lucruri relevante care ar merita să rămână în arheologia timpului?

Mihai Poiată: „Pentru asta ar trebui să fiu un cronicar al culturii, lucru care presupune…”

Europa Liberă: Dar sunteți un consumator celebru așa…

Mihai Poiată: „Consumator așa, sporadic… Eu aș încerca să răspund la această întrebare ținând cont și de ceea ce a spus Maria acum referindu-se la generația pe care o reprezintă. Noi avem tot mai puțini oameni care își pot da seama de schimbările care s-au produs în ultimele decenii. Să ne imaginăm că „Ultima lună de toamnă”, această nuvelă care a devenit film și unul din cele mai bune filme ale noastre, ar fi scrisă acum. Pe unde și-ar căuta bătrânul copiii, cei șase copii ai lui?”

Europa Liberă: Excelentă întrebare.

Mihai Poiată: „Formulez această întrebare, fiindcă în aeroportul de la Viena am văzut un moșuleț de vreo 80 de ani cu o coșniță din papură cum erau împletite pe timpuri (nici nu știu unde a găsit-o, pentru că acum e greu să le găsești) și am aflat că vine din Los Angeles. Cică am fost la băiatul meu. Și atunci m-am întrebat: s-ar porni oare la drum acest personaj al lui Druță și care ar fi traseul lui? Cred că ar ajunge și în Australia, și în Coreea de Sud, și în Statele Unite…”

Europa Liberă: Și asta e de bine ori de rău? Dvs. o spuneți cu ce valență?

Mihai Poiată: „Nu pot să zic că e bine sau rău, dar nu pot uita o frază a prietenilor mei din Estonia, care ziceau că se mândresc cu această frază a lui Hemingway, care notase undeva: „În fiecare port al lumii vei întâlni neapărat un eston”. Cred că în fiecare oraș al lumii în curând vom întâlni un moldovean.

Eu nu pun nici semnul plus, nici semnul minus celor ce s-au întâmplat, fiindcă nu este în puterile noastre să oprim acest proces, dar să ne dăm seama care sunt valențele lui artistice, să ne dăm seama că aici mocnesc istorii noi, noi nu am înțeles un lucru, că noi putem să ne manifestăm, să ne facem interesanți pentru cei din afara frontierelor noastre prin istoriile noastre, istorii care stau la baza unor cântece, istorii care stau la baza unor piese, scenarii de film, romane. Noi nu am înțeles că suntem povestitori, că ar trebui să fim povestitori; noi facem film de autor, noi facem poezie ermetică, preocupați de propria persoană și mai puțin preocupați de faptul că arta este un act de comunicare.”

Europa Liberă: Maria, faceți poezie ermetică Dvs.?

Maria Pilchin: „Nu, nu, pentru că mi se pare că timpul acestei poezii a trecut, el poate să revină, dar nu acum, nu este timpul lui. Așa simt eu ca poet.”

Europa Liberă: Ia spuneți-ne, vă rog, pentru cine scrieți?

Maria Pilchin: „Eu scriu, în primul rând, pentru mine.”

Mihai Poiată: „Luați seama: „pentru mine”!”

Maria Pilchin: „Da, dar am spus „în primul rând”.”

Europa Liberă: Păi, cel mai exigent om, cine-i?

Maria Pilchin: „Da, dar după asta, după ce deschizi sertarul și pui manuscrisul în fața unui editor, cartea nu-ți mai aparține. Și mi s-a întâmplat în repetate rânduri când cărți pe care mizam au fost așa, niște cărțulii, și cărți la care nu m-am așteptat au explodat; apropo de mămăligă – niciodată nu știi, se comportă ca niște copii pe care i-ai zămislit, i-ai făcut și crezi că deții, iată, domnul Poiată…”

Europa Liberă: …monopolul…

Maria Pilchin: „Da, deții monopolul și-l vei educa cum… și deodată, mămăliga explodează. E o zonă în care nu deții controlul, și anume acest aspect este partea frumoasă a artei. Nu e strung, nu e inginerie, dar și în inginerie știți că…”

Europa Liberă: Tocmai în sensul acesta voiam să-l contrazic pe domnul Poiată când dânsul spunea că criticul trebuie să dea direcția și cadramentul… Spre fericirea noastră, tot mai mulți oameni sunt suficient de dotați ca să înțeleagă la justa valoare și mesajul Dvs., al autorului, și mai ales să enunțe tot felul de pretenții – că nu-i place cum e culoarea coperții sau că discul e prea rotund, pe care l-ați anexat cu cântece. Asta-i partea dificilă pentru un autor. Și eu uneori cochetez cu niște lucrări de autor și când cineva, scobindu-se în dinți, îmi spune că am făcut o prostie, greu de suportat asta, dar acesta-i dreptul absolut al consumatorului – să se comporte la fel. Dar cât de mult vă dați pe mâna acestui consumator, ca să nu cumva să omorâți autorul?

Mihai Poiată: „Autorul foarte multe lucruri, poate chiar pe toate, le face

pe cont propriu. Sunt niște riscuri pe care și le asumă și este firesc să fie așa. Este firesc să greșească, așa cum a greșit Moliere, să zicem. El se credea autor de tragedii și drame istorice, comediile scriindu-le așa, ca să se mai distreze, să se relaxeze, și a rămas în istorie cu aceste comedii. Probabil și autorul greșește atunci când își stabilește o ierarhie valorică a operelor. Eu fiind, mă rog, și un om al cinematografiei, știind că o carte poate fi răsfoită, citind astăzi trei, patru, cinci pagini, mâine poți reveni, dar, dacă ai intrat într-o sală de spectacol, trebuie să stai acolo o oră și jumătate, fără a fi legat cu niște centuri de siguranță…”

Europa Liberă: Vreau aici să-mi răspundeți…

Mihai Poiată: „Deci, spectacolul pe care îl oferă scena sau ecranul trebuie să fie suficient de captivant.”

Europa Liberă: Tocmai în sensul acesta vreau, insist să-mi răspundeți: unde, în care zonă, în 2017, s-a produs ceva care v-a satisfăcut pe Dvs. personal ca om dotat, ca să puteți judeca despre valorile culturale?

Mihai Poiată: „În afară de Ana Munteanu, fiindcă e din domeniul muzicii pe care l-am vizat astăzi, m-aș referi la un spectacol care m-a surprins la Teatrul Academic „Mihai Eminescu”. Un spectacol după două romane ale lui Gib Mihăescu, realizat de Sandu Vasilache, acum mai mult un om al cinematografiei. A făcut un spectacol cu procedee cinematografice și această invazie a filmului pe scenă a dat niște efecte surprinzătoare. De altfel, toate descoperirile importante din secolul XX s-au produs la această interferență a domeniilor științifice. Și dacă se produce și în artă acest lucru, dacă avem curajul să ne uităm, să tragem cu coada ochiului ce se face în domeniul științelor exacte sau în alte științe și dacă arta acceptă provocarea științei, și dacă știința acceptă, așa cum spunea Einstein, provocările care provin din domeniul artisticului, putem să ne așteptăm la rezultate surprinzătoare.”

Maria Pilchin: „Pot să vă spun și eu?...”

Europa Liberă: Maria, Dvs., dacă ați avea ocazia, iată cum a făcut domnul Poiată, să pună pe copertă un eveniment al anului, Dvs. pe coperta asta ce ați pune?

Maria Pilchin: „Dacă e să privim cultura interriverană, nu e totul atât de grav. Se întâmplă mici explozii pe ici, pe acolo, dar e un război din astea de tranșee, pe ici, pe acolo mămăliga explodează în sensul bun al cuvântului – ceva se produce în literatură, ceva se produce în muzică, ceva în teatru, mai puțin în cinematografie, deși eu am o teorie ce ar trebui să facă cinematografia basarabeană.”

Europa Liberă: Nu-l călcați pe bătătură pe Mihai Poiată.

Maria Pilchin: „Știți care este problema? Noi avem foarte multă competență în cultură. Noi nu avem performanțe. De unde vine? Dintr-un spirit provincial. Noi suntem foarte buni. Știți care e problema cu spiritul provincial și mai nou acum? Spiritul provincial vrea capodoperă și noi toți suntem ahtiați de capodopere, fără ca să ne facem opere. Și opere, nu mă refer doar la literați, dar, în primul rând, la literați. Noi suntem scriitorii fără operă care căutăm capodopera. Și asta se întâmplă în toată cultura basarabeană și doi: noi am preluat un model foarte prost sau am perpetuat, sovietic.

Uitați-vă ce se întâmplă în economie după ’90. În economie mor toate uzinele și concernele mari, da? Nu mai pot funcționa, este un model modernist de industrie. Uzina „Lenin” de la Bălți nu mai poate funcționa. Ce i se întâmplă? Este mărunțită în tot felul de chestii unde se produc lucruri mici care pot fi vândute. În cultură nu s-a produs acest lucru. Aici a fost marea scăpare. Nu s-au creat mai mulți poli, noi oricum am rămas niște instituții și așteptăm că marele Minister al Culturii trebuie să ne subsidieze, marea Uniune a Scriitorilor trebuie să facă, marea Academie de Științe… Ele foarte bine că există, dar ele nu trebuie să mai fie și nu pot să fie unicii poli de influență. Și anume asta spuneam, că atunci când vine Mihai Ștefan Poiată, nu un șef de catedră, nu un profesor doctor habilitat și face o carte de acest fel mă anunță că doar așa este posibil – cu uzinuțe, făbricuțe de cultură –, așa este posibil într-o lume în care s-au schimbat paradigmele.”

Europa Liberă: Eu cred că Mihai Poiată a fost chiar o uzinoaică, ditamai uzinoaică, că a lucrat la astea două cărți foarte mult timp. Înțeleg că pe el îl puneți pe coperta asta imaginară 2017?

Maria Pilchin: „Îl pun, da.”

Europa Liberă: Dați-mi voie să vă pun pe ambii pe coperta asta…

Maria Pilchin: „Sunteți generos…”

Europa Liberă: Da. Pe coperta asta imaginară 2017. Dar să vă întreb, totuși, de ce cinematografia nu produce? Sunteți subiectiv, sunt convins, dar totuși: de ce cinematografia nu produce această explozie, doar pentru că nu are bani?

Mihai Poiată: „Fiindcă s-a inversat paradigma. Dacă până la ’90 exista un plan financiar, un buget aprobat anual și colegii pentru scenariu trebuiau să pregătească și să lanseze în producție un anumit număr de scenarii, finanțele deja fiind pregătite…”

Europa Liberă: …garantate…

Mihai Poiată: „…îi așteptau. În situația actuală, trebuie mai întâi să ai un scenariu, un proiect de film, și abia după asta, în funcție de bugetul lui, cauți finanțe. Le găsești sau nu, este altceva.”

Maria Pilchin: „Dar e firesc așa.”

Mihai Poiată: „E firesc, dar această schimbare s-a produs în exterior, dar în mentalitate încă nu s-a produs și încă nu ne-am învățat să acționăm în aceste noi circumstanțe – unu la mână; doi – eu cred că, în următorii zece ani, miza noastră ar trebui să fie scurtmetrajele.”

Maria Pilchin: „Exact.”

Mihai Poiată: „Să le ajutăm tinerilor noștri de la Catedra multimedia, absolvenți sau din altă parte, să-și facă o carte de vizită – un filmuleț de 10-15 minute. Sunt sute de festivaluri la care pot să participe și să se facă remarcați de producători din afara țării, care știu foarte bine că este mai rentabil să-l cumperi pe Lionel Messi când are 16 ani, decât când are 26; la fel și tinerii noștri, dacă vor demonstra că sunt talentați, ei vor veni cu investiții în filme de lung metraj, investiții provenite din exterior.”

Europa Liberă: Documentarul, în sensul acesta, este mai bine decât filmul de ficțiune?

Mihai Poiată: „Documentarul trebuie să se regăsească. Acum, când a apărut echipamentul digital, care e mult mai discret, filmul a devenit mult mai vorbit. Să vedeți ce se întâmplă la CRONOGRAF – filme de o oră, o oră și jumătate, două ore… Este un dezastru pentru filmul documentar. Presupun că regizorii care anterior aveau la dispoziție câteva elemente de bază ale documentarului – imaginea, zgomotele, muzica –, acum mai au și vorbirea personajelor. Personaje care sunt foarte volubile și atunci tăiai secvența în momentul în care se termina faza muzicală, dar acum trebuie să mai ții cont că, stai, dar fraza eroului încă nu s-a terminat și eu trebuie să mă gândesc: unde tai, unde are loc încheietura ceea și unde se naște o a treia semnificație, să zicem, pe lângă cele două pe care le conțin secvențele respective.”

Europa Liberă: Eu mai am câtva timp ca totuși să încerc să abordez încă un domeniu de cultură – televiziunea. În 2017, cum vi s-a părut televiziunea, cu tot ce face ea, are vitrina asta politică în față, dar are și suficiente segmente culturale, cum vi s-a părut – există o contribuție a televiziunii pentru culturalizarea populației?

Maria Pilchin: „Da! Totuși trebuie să spunem că există niște oameni care fac ceva și trebuie să fim drepți și corecți, doar că eu, personal, să zic, în calitatea mea de consumator cultural, nu producător, totuși vreau un pic altceva și un pic altfel. Ceea ce se face acum, să fie făcut altfel, să fie diluat și să introducă și alte lucruri. De exemplu…”

Europa Liberă: „Vam ne ugodiși, madam”.

Maria Pilchin: „E normal. Să știți că zilele acestea am avut discuție cu o directoare de televiziune, mai nou-numită, și i-am spus că să știi că e normal ca culturalii să fie, îmi iertați cacofonia, să fie mereu în opoziție. E normal ca un cultural să fie nemulțumit. Asta îl mișcă, asta îl împinge, doar că pericolul este autosuficiența. Pe de o parte și pe de altă parte, marele complex al capodoperei.”

Europa Liberă: Când spuneți „un cultural”, mi se pare că introduceți și un pic de sens peiorativ.

Maria Pilchin: „Nu!”

Europa Liberă: Nu? O spuneți pe bune?

Maria Pilchin: „Cultural e omul de cultură… Și ei există în republica noastră, oricât de peiorativ ar suna cuvântul „republică”. Ei există, ei fac ceva, lumea lucrează asupra sa, lumea citește, lumea privește și televiziune și să știți că, deși noi pozăm și spunem că nu privim televizorul, privim, se întâmplă.”

Europa Liberă: Bine, dar în vremea de azi chiar e păcat să nu fii conectat la mostrele adevărate, pentru că nimeni nu poate să se plângă că nu are acces la spectacolele de la Viena. Da, într-o calitate proastă de pe YouTube, dar poți să te uiți.

Maria Pilchin: „Dar, totuși,exact.”

Europa Liberă: Domnul Poiată, Dvs., chiar dacă nu vă uitați la televizor, dar aveți, probabil, idee despre spațiul cultural valorificat de acest tractor care merge peste telespectator, fără ca să fie întrebat?

Maria Pilchin: „Combină…”

Europa Liberă: Combină, da.

Mihai Poiată: „Vedeți că nu orice post de televiziune își poate permite luxul să-și îndrepte antenele, camerele spre viața culturală. Trebuie să ai profesioniști care să se orienteze în acest proces, să facă o selecție. Nu este ușor să filmezi un spectacol, nu este ușor să filmezi un concert și să faci o versiune televizată; acest lucru și-l permit doar câteva posturi de televiziune și, în primul rând, „Moldova 1”. Oricât de nefavorabile ar fi condițiile în care activează, dar ei își asumă această misiune și bravo lor. Chiar lansarea cărții „Mihai Dolgan: De ce au plâns ghitarele?” a fost înregistrată integral și vom avea o versiune televizată. Alte posturi de televiziune s-au limitat la un scurt reportaj sau o informație.”

Europa Liberă: Tot ați tras la turta Dvs. jăraticul…

Mihai Poiată: „Voi trece la alte „turte”…”

Europa Liberă: Dar sunt spectacole la Filarmonică, acolo avem și sala bună unde se poate filma. Iată, de ce nu merg televiziunile comerciale acolo, pentru că totuși ar putea face audiență și spectacolele de acolo?

Mihai Poiată: „Televiziunile comerciale, probabil, nu au un interes comercial; cheltuielile sunt mai mari, spațiul pe care trebuie să-l ofere este de durată mare, dar eventualele câștiguri sunt foarte iluzorii și nu știu dacă pot să-și permită. Înțelegeți? Îmi aduc aminte că am avut un regizor care căuta o bibliotecă. Zicea că vrea să cumpere o bibliotecă. El nu știa, nu-și putea imagina, probabil, că biblioteca se cumpără zi cu zi, an cu an, ani la rând și aceste cărți ar trebui să fie citite în mare parte de stăpânul bibliotecii. La fel și televiziunile care și-ar dori să se implice în, să zicem așa, oglindirea procesului cultural. N-o pot face într-o zi, au nevoie de o pregătire serioasă pentru a-și asuma această misiune.”

Europa Liberă: Întrebarea de final: Anul 2017 cum vi s-a părut în domeniul despre care vorbim – mai bun decât precedenții ani sau la fel?

Maria Pilchin: „Eu l-aș califica ca un an intermediar. Mai bun decât 2016, dar… sper să cedeze în fața celui care a venit.”

Europa Liberă: Domnul Poiată?

Mihai Poiată: „Eu cred că am acumulat cantitate, poate mai multă cantitate decât calitate care, în cele din urmă, își va face efectul, dar aș avea un mesaj pentru oamenii de cultură, pentru producătorii de cultură, de artă, mesaj sugerat de o carte a Mariei – „Joker” (jucătorii de pocher știu ce înseamnă „joker”). Este o carte pe care și-o dorește oricine și, dacă o are la mână, știe că jokerul poate fi și as, dar poate fi și un șase păcătos. Ei bine, jokerul, prin faptul că își poate asuma orice rol, uneori contribuie decisiv la niște victorii atunci când își asumă un rol foarte

Noi credem că artă înseamnă doar inspirația divină; de fapt, lucrurile acestea se produc printr-o muncă invizibilă, ingrată, care cere efort mult, nevăzută de ochii lumii

modest, fiindcă el acceptă să fie un șase, ca să participe la producerea unei combinații super chintă roială. Deci, să știm că în cultură adeseori trebuie să ne asumăm și rolul de salahor. Salahoria presupune și meserie.

Noi credem că artă înseamnă doar inspirația divină, doar Cel de Sus să ne șoptească niște subiecte la ureche. De fapt, lucrurile acestea se produc printr-o muncă invizibilă, ingrată, care cere efort mult, nevăzută de ochii lumii, de care îi e silă și autorului, dar care este inevitabilă în procesul creator. Și trebuie să ne asumăm această salahorie, această muncă invizibilă, această transpirație abundentă pe care n-ar trebui s-o vadă nimeni, dar fără ea nu avem rezultate.”

Europa Liberă: Aici se încheie emisiunea noastră de astăzi, la care au participat scriitorii Maria Pilchin și Mihai Poiată. Ne reauzim duminica viitoare.

XS
SM
MD
LG