Linkuri accesibilitate

Primitivismul vulgar al lui Nicolae Moraru


Nikolai, Kolea (cum îl alinta Tamara Mihailovna) Moraru nu a fost (doar) un exponent al sociologismului vulgar, ci și al primitivismului vulgar. A fost numit profesor universitar și șef al Catedrei de estetică la institutele de arte din București (1948–1968). Își spunea părerea cu imens aplomb pe cele mai diverse teme artistice. Un exemplu de prelegere, intrată în legendă: „Mondarian s-a cățărat în ghelikopter, a văzut casele milionarilor de pe Coasta de Azur și le-a zugrăvit pătrățică după pătrățică”. Așa înțelegea Moraru arta modernă.

Soția sa din epocă, mama celor trei copii ai săi, ilegalista Asea Moraru, a fost și ea profesoară de filosofie marxistă la IATC. A părăsit-o spre a se căsători cu profesoara de rusă a copiilor săi, Tamara Mihailovna Rozenweig (după numele primului soț). Nu cred că a fost pus pe tușă din rațiuni politice, ci mai degrabă pentru că se abătuse de la „morala proletară”. Tocmai el, exemplarul luptător comunist, să se despartă de tovarășa sa de viață și de luptă? A rămas însă până la sfârșit un fanatic, un true believer. Când fiul său a cerut emigrarea spre Israel, în anii ’70, Moraru s-a adresat „forurilor competente” spre a-și exprima dezacordul. Se spune că țineau în casă o gazetă de perete, cu un fel de grafic al succeselor școlare. Locuia în același bloc cu protocronistul xenofob Ion Lăncrănjan. Din câte știu, se vizitau.

Alături de Sorin Toma, Sergiu Fărcășan, Mihai Novicov, Traian Șelmaru, Ion Vitner, Alexandru Jar, a fost unul dintre cei mai înverșunați procurori ideologici, un vânător de devieri de la linia ortodoxă în artă și literatură. Era cu atât mai periculos cu cât incultura sa îl făcea extrem de agresiv, era dominat de enorme complexe, se temea și de umbra sa, încerca pe toate căile să elimine orice risc de eroare. Probabil că Răutu, care era mai inteligent, mai viclean și mai cultivat, l-a folosit pe post de dulău ideologic. Moraru putea fi asmuțit în orice direcție. În particular, Răutu se distra pe seama gafelor lui Moraru, le povestea la petreceri drept anecdote amuzante. La fel și cinicul Paul Georgescu, un timp mâna sa dreaptă.

L-am cunoscut prin anii ’70, tatăl meu făcea traduceri pentru redacția publicațiilor pentru străinătate. Se cunoșteau din ilegalitate. La acea vreme, vechiul stalinist poza în adept al liniei de independență față de Kremlin. Mi s-a povestit că la un moment dat secretara a intrat în biroul său să-i spună că îl caută Moscova la telefon. Întâi a sărit în picioare, s-a repezit să răspundă, apoi s-a așezat țanțoș pe scaun și a rostit grav cuvintele: „Moskva? Să aștepte, noi nu plăcănim”. Redacția, un veritabil cimitir ale elefanților, publica, între altele, o revistă în rusește cu titlul Narodnaia Rumînia. I se spunea „Morarnaia Rumînia”.

A publicat volume submediocre de critică și ideologie literară, însemnări de călătorie, cărți de proză scurtă și chiar romane, a scris câteva piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută este oroarea proletcultistă Pentru fericirea poporului, semnată împreună cu crapulosul comediograf oficial Aurel Baranga (1951; Premiul de Stat). A avut o intensă prezență publicistică, definită prin stil plat, descriptivism facil și exces de clișee imperative. A făcut și traduceri și a semnat prefețe sau postfețe la ediții sau traduceri din operele scriitorilor ruși (cărți de Valentin Kataev, Vera Panova, poemul Poltava de Pușkin, Arta și realitatea de Cernîșevski, etc.), dar și la ale unor clasici din alte literaturi (Iluzii pierdute de Balzac, etc.). Citea cu pasiune Roman Gazeta, Literaturnaia Gazeta și alte publicații sovietice.

N-a acceptat niciodată de-stalinizarea. Crezuse în Stalin cu mistică îndârjire, nu se putea despărți de icoana tinereții. Avea în biblioteca personală cartea filosofului francez Henri Lefebvre, La somme et le reste, am împrumutat-o de la el, avea paginile neatinse. Ce-i trebuia lui Nikolai Moraru să citească strigătul din inimă al unui marxist anti-dogmatic, șocat de revelațiile Congresului al XX-lea al PCUS, specialist în Hegel și Nietzsche, unul dintre pionierii studiului cotidianității? Încruntat și solemn, mi-a spus: „Vladimir (accent pe a doua silabă), să nu te lași influențat de aceste idei!” A trăit și a murit ca un zelot, inapt să înțeleagă ce înseamnă autonomia spiritului.

Ca dramaturg și prozator, a fost nul. Ca doctrinar, a fost lamentabil și nociv. Ca profesor, a fost un dezastru. N-a fost în stare să producă decât maculatură tezistă, vorbe fără noimă, portrete idealizate de activiști devotați „cu trup și suflet” și de conflicte definite în termenii unui realism socialist aseptic, ridicol și pompierist. A încetat din viață în 1998, o relicvă a tristelor timpuri când cultura românească a fost supliciată în numele unor comandamente ideologice aberante.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG