Linkuri accesibilitate

„Pe stradă, majoritatea trecătorilor se uitau în ecrane sau ecranele se uitau la ei”


Dumitru Rău
Dumitru Rău

Jurnalul săptămânal cu Dumitru Rău.

Născut pe 30 aprilie 1997, în satul Sipoteni, Călărași. Este licențiat în științe politice și a absolvit Facultatea Relații Internaționale, Științe Politice și Administrative a USM. Autor de versuri, pictor, designer amator și social media manager în devenire. Fondatorul proiectului Your Name - Your Brand și Talking Book Club. Prieten al cărților și muzicii de calitate.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:08:58 0:00
Link direct


Luni

Transparență. Acesta a fost cuvântul zilei de luni. Mai întâi l-am întâlnit pe un panou publicitar, care-și lăuda produsul proaspăt scos pe piață. După câteva ore de îmbrățișări matinale dorite sau mai puțin dorite în transportul public, m-am pomenit la kilometru 0, unde ca de obicei primul lucru pe care-l fac înainte de a porni spre job este acela de a-mi suna mama, tatăl, pe sora mea și desigur ea, urându-le fiecăruia (nu cu aceleași expresii și cuvinte) succes și o zi fără peripeții (negative). A doua întâlnire cu „transparența” a fost într-un subiect politic distribuit pe o rețea de socializare de către un prieten de-al meu. O a treia întâlnire, una plină de pompozitate, a fost în discuția la o cafea cu un fost coleg de facultate. Și lui îi era foame de transparență. Ciudat, dar toți cei care caută transparență sunt atât de lipsiți de ea. O fi un moft? O pură și întâmplătoare poftă pentru ea sau e deja prea multă?

Întrebarea asta m-a măcinat până într-un moment când, pornind spre casă, după o zi în care am editat imagini și texte mai mult sau mai puțin transparente, ajunsesem la o intersecție aglomerată. O junglă a pungilor colorate (și ele netransparente) și a oamenilor, robi ai pungilor pline. Cinci oameni, atât am reușit eu să număr la acea cruce ce unea bulevardul Ștefan cel Mare cu str. Pușkin (sarcastic vorbind, foarte apropiați prieteni probabil). Am numărat un preot, doi cerșetori, un muzician și o bătrână. Diferiți, unici și curajoși, probabil... Dar indiferent de modul în care cereau (a se citi cerșeau și în cazul preotului) cu toții erau poziționați foarte strategic, scopul final era unul singur, leu moldovenesc. Cât am zăbovit și plimbat pe acolo, fiecare dintre ei primiseră deja câte un minim de un „ștefănuț”. Dar cu fiecare leu primit, se începea testul „ADN” al bancnotei, nu una profesionistă, ci una lăsată de mult timp ca îndeletnicire: privitul bancnotelor la soare pentru a vedea dacă e veritabilă.

Dar să gustăm și din picanterii... După o duminică unde toate „.md-urile” și „.info-urile” au strigat cât de tare i-au ținut despre un accident rutier (indiferent de cine e implicat tot accident rămâne și în joc sunt aruncate vieți omenești), pentru a mai face puțin impact, ziua de luni a rămas împărțită în câteva tabere, cei cu speranțele spulberate, cei care au răsuflat ușurați că totul e bine și cei care pur și simplu s-au împăcat cu ideea că nu liderii sunt de vină, ci oamenii care îi aleg/ critică/ susțin. Cel puțin asta am învățat eu, alergând toată ziua cu umbrela după mine, în timp ce până seara mai priveam sau ascultam oameni și anume că ura oamenilor (indiferent care ar fi izvorul sau premisa existenței ei) e una nebinevenită. După ce o postare de-a mea a devenit virală pe o rețea de socializare, am constatat că arta și admirația va salva lumea de la toate relele. Culmea, tot în ziua de luni am început programul de master, unde am auzit cuvântul transparență accentuat câteva ori. Prima zi din săptămână s-a încheiat ascultând muzica lui Francisco Tarrega în timp ce scriam acest text pe o hârtie din alea transaprente și ieftine. Contează textul...

Marți

Aerul umed, cafeaua și Damian Marley în căști. Nu știam care e cuvântul zilei, încă îl căutam. După câteva apeluri telefonice matinale, am ajuns la serviciu. A trebuit să plec peste câteva ore, prin același „decor de doliu funerar” chișinăuean și ploios, spre un local unde trebuia să vând o carte de-a mea. Așa suntem noi, autorii tineri, umblăm cu cărțile după noi... din păcate... După o discuție care a început despre ploaie și s-a terminat cu întrebarea „Când mai scoți o altă carte?” (n-am răspuns), am plecat în alt local.

Am comandat 2 pahare de apă și am scos romanul premiat cu Nobel scris de Halldór Laxness, nu vă zic titlul, căutați-l, e minunat. Pauza de masă se încheiase, iar eu am revenit la serviciu. În orele ce-au urmat, am scris, am căutat, am scris, am căutat. Mai târziu mă regăseam în băncile facultății în cea de a doua zi de master. Vorbeam despre caracterul noțiunii de putere în sec. al XIV-lea comparându-l cu cel din sec. al XXI-lea. Încă nu știam care e cuvântul acelei zile. După un: „Ne vedem mâine”, am plecat acasă. Mai târziu, după mai bine de un sfert de oră de așteptare în stație am ajuns acasă. Pâine, apă și alune – meniul multor seri de-ale mele. Nu că n-am bani... doar n-am pofte. Am scris acest text, apoi mi-am adus aminte că n-am verificat cutia poștală. Am coborât cele 7 etaje am deschis iar acolo era doar o hârtie, un anunț. Paradoxal dar textul (probabil imprimat prost) nu se vedea mai deloc, singurul cuvânt „citibil” era cuvântul ATENȚIE. Am urcat sus în liniște, împăcat că găsisem cuvântul zilei.

Dumitru Rău
Dumitru Rău

Miercuri

E opt jumătate fix și deja a trecut al patrulea minut de când stau la aceeași intersecție fără a putea trece de partea cealaltă, nu funcționează semaforul. O fi obosit, o fi glumeț sau s-a săturat de culorile pe care le are? Nu știu... După câteva încercări, un șofer de taxi oprește și le face și celorlalți semn cu mâna să-mi permită să trec. Deși eram singur la intersecție, când s-au oprit mașinile, cu mine au trecut încă alți trei oameni. Trotuarele era bocănite de zeci de perechi de pantofi matinali ce mergeau pofticiofi pentru încă o zi plină de muncă. Majoritatea se uitau în ecrane sau ecranele se uitau la ei? Cine să mai înțeleagă. Asta e principiul de a merge mai nou pe stradă, în transportul în comun, când mănâncă sau cică „stau” cu copii. Au devenit și ei transparenți... dar nu, astăzi fără transparență.

Ajuns iarăși la km 0 din centrul capitalei – loc pentru apeluri. După cele 4 apeluri tradiționale, am mai avut un apel (un apel de intrare) unde eram rugat să întorc – un prieten mă zărise și în loc să se aproprie m-a telefonat să verifice dacă chiar sunt eu. Un salut, un schimb de replici și privirile lui insistente în telefon. Aveam impresia că nu-și văzuse telefonul de foarte mult timp. Dialogul se încheiase repede, iar eu am plecat ușor morocănos la serviciu. Eram, sunt și cred că voi fi tot timpul supărat pe așa-numita viață virtuală... Îmi venea să printez un glob pământesc pe care să scriu „loc de stat pe internet”... dar m-am conformat în uitându-mă în calendar, căci cu asta trăim la urma urmei – tehnologizarea în masă a tot ceea ce mișcă pe pământul ăsta.

Ieșiri, intrări, design, scris, trei cafele și alunele rămase din seara trecută. Cam asta a fost rețeta întregii mele zile la muncă (cu ușoare modificări în program). Seara mi-am petrecut-o în compania cărții lui Halldór Laxness și a unui articol despre efectele încălzirii globale (fără să vreau, am creat un paradox între articol și titlul cărții). Ultimele mișcări ale zilei de miercuri a fost o ieșire scurtă la fereastră pentru a vedea orașul în splendoarea lui nocturnă. Miercuri a fost o zi fără „cuvântul zilei”.

Joi

Am decis să schimb două troleibuze pentru a mări viteza mea de deplasare către job. A trebuit să mă văd cu tatăl meu și nu voiam să-l fac să mă aștepte (m-am grăbit deși știam că indiferent de circumstanțe m-ar fi așteptat chiar și dacă întârzia el la serviciu). Ne-am văzut, ne-am salutat bărbătește și ne-am întrebat reciproc despre cum ne mai merge, ce mai e nou și cum mă descurc la master. N-am mințit, i-am zis că n-am reușit să mă obișnuiesc cu statutul de „masterand”. Văzând că se grăbește, l-am salutat și l-am rugat să ne vedem și a doua zi. Deci cum puteți număra au fost doar 3 apeluri matinale importante. Am plecat la muncă. După câteva ore petrecute acolo, împreună cu șefa am stabilit că avem nevoie de un proiect nou și după ce am avut rețeta bine-scrisă am purces la realizarea primei etape. Ne-am descurcat!

După o cafea și o lectură a mesajelor de pe email, am plecat în oraș. M-am văzut cu ea. Am povestit într-un sfert de oră cât nu povestesc marii autori în ani de zile. O plimbare de o oră și jumătate de-a lungul bulevardului Ștefan cel Mare. Fiecare spre cuibușorul său... Terminasem cartea când tata m-a sunat să-mi zică că am uitat să vin la el la serviciu să ne vedem cum îi promisesem în ziua de miercuri. După un dialog cu el, în care m-am simțit vinovat de situație am pus telefonul și am adormit pe o canapea. Vinovăție e cuvântul zilei de joi.

Vineri

M-am trezit înțepenit pe canapea. Neștiind unde mă aflu sau cât e ora, am sărit din pat uitându-mă la ceas. 06:26, deci am dormit destul.

În timp ce-mi călcam cămașa am auzit la televizor un cântec în stil rock necunoscut pentru mine. Din păcate până mi-am conectat wifi-ul și am deschis aplicația Shazam, piesa s-a schimbat, iar elementele din clip le uitasem complet până am ajuns la serviciu.

Era ziua în care trebuia să fiu în mai multe locații de asta am preferat să trec și să-mi iau o sticlă de cidru de mere. Și da... eu nu consum alcool, nu e al meu, nu-s al lui, e bine și așa, dar cidrul (deși are alcool în el într-o măsură oarecare) nu-l consider o băutură alcoolică, ci mai degrabă un suc întărit bine. Cumva cidrul e limita mea maximă. La job a trebuit să mă apuc de montat un video promoțional... cale lungă. Încă nu știu dacă-l voi termina. E după-amiază. Pauza de masă a trecut cu un poem proaspăt scris al cărui vers de final este „și dacă ne-ar mai da un minut”. Oare câte mă mai așteaptă până apune soarele, oare care va fi cuvântul zilei?...

XS
SM
MD
LG