Linkuri accesibilitate

Sinteza săptămânii politice românești.

Imediat după parada de Ziua Națională, la Cotroceni, președintele Iohannis s-a purtat ca la el acasă. Mai ales că era printre prieteni: prim-ministrul a inventat o scuză parțial mincinoasă ascunzându-se în munți, după niște sindicaliști, iar liderii partidelor guvernamentale, loviți în amorul propriu de afirmațiile făcute de președinte, au lipsit nemotivat, cum au făcut-o și la paradă. Această monocromatică politică l-a încurajat pe președinte să-și spună gândurile și păsurile printre intimi, suficient de tare cât să-l audă o țară întreagă.

A fost un discurs clar și fără echivoc, ca puține altele. Stimulat probabil de luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz al căror centenar îl comemorase în chiar acea zi depunând o coroană de flori la Arcul de Triumf, președintele a redeschis frontul intern, declarându-le război politicienilor care „vor să țină țara captivă în trecut” pentru a o folosi în interes personal, „dispuși să facă orice compromis pentru a-și atinge obiectivele, chiar dacă asta înseamnă să devieze România de la parcursul său euro-atlantic”. I-a lăudat pe oamenii care au ieșit în stradă la începutul anului și oricând a fost nevoie, spunând că sunt simbolul deșteptării la democrație a unei populații folosite până nu demult ca masă de manevră politică. De altfel, chiar în timpul discursului, adică după manifestația dedicată Unirii, sute de protestatari se adunaseră din nou pentru a-i aminti primăriței Firea că Piața Victoriei, unde ea vrea să organizeze un târg de sărbători (împiedicând astfel continuarea protestelor antiguvernamentale), nu e a ei, așa cum nici România nu este a guvernului Tudose sau a PSD. În discursul prezidențial, protestatarii (care, se spune, nu fac politică) ar fi „noi”, în vreme ce partidele guvernamentale ar fi „ei”, monstruoasa coaliție care periclitează viitorul României.

Conștient că discursul său este contrapunctat de scandările din stradă, președintele spune că protestatarii sunt reprezentanții unei noi Românii, „mai solidară ca niciodată în jurul unor valori și principii, o țară trează și determinată”. Lupta nu e terminată, sublinia Iohannis. De fapt, de-abia a început cu adevărat: fie ne vindecăm de reflexele autoritariste, fie le perpetuăm la nesfârșit. Politicienii, mai spune președintele dând din cap cu subînțeles (adică adversarii politici ai PNL), nu dau semne că ar vrea să se vindece, ba dimpotrivă, pentru a nu li se vorbi de propriile beteșuguri, sunt dispuși să paraziteze atenția publică, inventând teme paralele. „De teama justiției și a statului de drept, unii inventează scenarii despre un alt fel de stat. Nu știu cui pot folosi aceste ficțiuni, dar sunt convins că viitorului României, nu.”

Noua mantră a PSD este cea a statului paralel. Demnitarii guvernamentali și politrucii din PSD pretind că sunt victimele intervențiilor unor forțe oculte proliferate în jurul agențiilor secrete. Statul paralel parazitează statul real, dar pretinde, ca orice parazit care se respectă, că e parazitat de realitate. Scenariile țesute de locotenenții lui Dragnea sunt tot mai fantaste. Ministra de Interne, de pildă, spune că a descoperit un microfon într-o priză telefonică. Alții pretind că sunt urmăriți și de aceea se folosesc de coloane oficiale și girofaruri. Devine tot mai clar că locuitori ai statului paralel sunt tocmai cei care-l invocă. Speră ca opinia publică să nu mai dea atenție problemelor penale cu care se confruntă locuitorii statului paralel. Sau măcar să-și creeze alibiuri și justificări. Ori noi, ori ei, a enunțat ferm președintele ecuația evoluționistă după care-și va ghida comportamentul în treimea finală a mandatului său, poate cu gândul că astfel o nouă candidatură redevine plauzibilă, după trei ani în care s-a zbătut pe marginea anonimatului și irelevanței.

În acest discurs se simte însă ceva din disperarea față de insuccesele înregistrate pe plan intern. La urma-urmei, lupta anticorupție s-a transformat într-un război paradoxal și toxic în care forțele în conflict se amenință reciproc cu distrugerea totală. Combatanții fac câțiva pași provocatori în no man's land, își amenință adversarii apoi se retrag în spatele șefilor. Este o jonglerie cu cuțite boante care face deliciile asistenței, mare amatoare să tabloidizeze tot, chiar și fundamentele libertății. Deși Ordonanța 13 a fost retrasă, justiția a eliberat însă, invocând rațiuni umanitare, din grădina zoologică animale politice care abia au apucat să flămânzească o parte din pedeapsă. Sunt liberi și gata de luptă prădători politici ca Adrian Năstase, Dan Voiculescu și chiar regele breaking news-urilor, Dan Diaconescu. Justiția însăși, cea în care mulți își pun speranța că va reforma cu cătușe clasa politică, este sufocată ed mentalitatea procurorilor și judecătorilor școliți în comunism, incapabili să gândească liber și mari amatori de patronaj politic. Procurorul general este mai preocupat să bage bețe în roate Ministerului Justiției (de care, teoretic, depinde) decât să avanseze decisiv în rechizitoriile marilor dosare în eternă așteptare: abuzurile comunismului, Revoluția din decembrie 1989, mineriade, restituirile haotice și abuzive ale proprietăților confiscate de comuniști sau marile privatizări care au adus în buzunarul făcătorilor de regi autohtoni perlele coroanei comuniste. Amintirea crimelor securiștilor și comunismului a pălit, deși le găsim amprentele pe gâtul fin al democrației și pe seiful cu bani. Înainte de a preda lecții de democrație, procurorul general, el însuși școlit în acea perioadă, încă ne mai e dator cu propria biografie profesională din ultimii cinci ani ai comunismului.

Luna decembrie a devenit, grație istoriei și hazardului, o lună a memoriei, când ne aducem aminte nu doar de regii și reginele care au făcut posibilă Marea Unire, dând un nou destin țării, ci și de cei care i-au silit cu pistolul la tâmplă să le predea țara. Ne amintim de abdicarea silită a regelui și de instaurarea Republicii, de industrializarea răului din perioada comunistă, de captivitatea ideologică și spirituală din perioada lui Ceaușescu, de morții de la Canal, Casa Poporului și din Piața Revoluției, de victimele lui Iliescu. Însă memoria lui decembrie tinde să substituie bubuitul tunurilor, lătratul mitralierelor și strigătul victimelor cu clinchetul medaliilor și decorațiilor, cu ropotele de aplauze la discursurile piticilor politici preocupați să se drapeze monden cu stindardele de luptă apărate de marii dispăruți de la care se revendică. Fumul cădelnițat pe marginea datoriei, unității, patriotismului de diverși retori și limbuți îi amețește pe oamenii simpli la fel de mult ca sărmăluțele, fasolea și țoiul de țuică servite la praznicul marilor sărbători. E greu de spus dacă-i mai leagă ceva pe acești politruci de marii români care au creat din noroi și sânge România, în vremurile acelea tulburi și războinice. E tot mai evident că președintele avea dreptate (chiar dacă a devenit un clișeu) când vorbea despre clivajul dintre cei care vor să elibereze țara și cei ne vor prizonieri ai prezentului continuu, dependenți de mila tătucilor din guvern și de pixul unor starlete politice care se vor urmașe ale marilor politicieni interbelici. Sufletul oamenilor s-a transformat în fluturașul de pensie și are greutatea dosarului de asistat. De aici se aleg sufletele acelea moarte cu care PSD-ul plănuiește să organizeze contramanifestații „să se audă până pe Marte.” Vor manifesta, cum altfel, împotriva statului paralel. Cei care ar prăda poporul de libertate și democrație, de viitor și mai ales de prezent ar fi „binomul”, neosecuriștii, falsificatorii de justiție, adică monstruoasa coaliție între procurori și serviciile secrete a căror ocupație principală ar fi fabricarea unei noi realități la ordinul comandantului suprem, președintele Iohannis. Ethosul politic al liderii partidelor guvernamentale se bazează pe această victimizare care ar fi nu efectul corupției lor, ci carburantul acid care degradează motorul democrației românești și descompune viața parlamentară. În fapt, spun ei, corupți sunt cei care vor să transforme Parlamentul într-un ornament al democrației și să ologească executivul, pentru a conduce prin intermediul dosarelor penale orchestrate de procurori și magistrați servili.

Această logică halucinantă explică acțiunile și, mai ales, reacțiunile partidelor guvernamentale, preocupate să-și anestezieze clienții mari și mici cu uriașe infuzii de privilegii și capital (aici intră nu doar scutirile de datorii sau transferarea către angajat a plății dărilor către stat, ci și majorarea salariului minim), să facă tranzitul pachetului de legi ale justiției mai rapid și mai ușor prin intestinele parlamentului sau să anihileze protestele de stradă prin noi regulamente care înăspresc pedepsele pentru ofense aduse autorității (inclusiv polițiștilor). E motivul pentru care un alt proiect de lege vrea să controleze mai îndeaproape viața ONG-urilor, poate și pentru că politicienii vor să amuțească gurile care nu țipă după mâncare, ci după reforme și justiție. Protestatarii din fața Palatului Victoria sunt, de regulă, tineri din multinaționale, ONG-uri sau liber-profesioniști. Au crescut în regimul de junglă al economiei românești și au fost siliți să supraviețuiască. Asta explică vitalitatea și inventivitatea lor. Nu se mai sufocă la prima fumigenă a guvernului care știe că dacă nu ai aer, degeaba ai gură să țipi că împăratul e gol.

Probabil că mesajul președintelui ar fi fost și mai convingător dacă el însuși nu ar avea probleme penale (unele nici azi deplin limpezite), dacă nu ar fi făcut unele gesturi de politicianism meschin pentru a-și impune voința în mediul politic de unde provine, dacă nu și-a fi petrecut cea mai mare parte a mandatului în activități irelevante sau doar festiviste (cum rămâne cu educația, cu strategia națională, cu reforma instituțională, politică și socială?) și dacă discursul său nu ar semăna până la identitate cu acela rostit, cu câteva zile înainte, la Alba Iulia, de Mihai Șora. Născut odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, filosoful este unul dintre puținii români care sunt mai în vârstă ca România Mare și-i pot vorbi la per tu. El spunea (și președintele repeta) că e datoria oamenilor să fie vigilenți, să protesteze, așa cum e datoria guvernului și a politicienilor să asculte vocea străzii și, dacă e relevantă, să i se conformeze. „Când Istoria nu se zguduie foarte puternic, oamenii se mulțumesc cu un efort mijlociu, care să facă față nevoilor cotidiene. Oamenii providențiali pot apărea în momente de mare opinteală”, spunea filosoful într-o intervenție televizată. De multe ori ne e comod să închidem ochii, însă nicicând nu trebuie să ne pierdem încrederea. „Trebuie să fim solidari cu soarta țării, să nu lăsăm să încapă pe mâinile oricui, să fim vigilenți și să știm să punem frâna atunci când trebuie pusă”, adăuga Mihai Șora. Adevărata forță, așadar, este a opiniei publice care trebuie să se ridice mereu când sunt încălcate principiile pe care se clădește o civilizație democratică. La rândul său, președintele formula cam la fel: „Nu putem clădi nimic durabil pentru următorul secol dacă nu punem la temelie acele valori care și-au dovedit soliditatea în a genera cu adevărat o viață mai bună pentru oameni”. Construcția ar fi șubredă și s-a prăbuși. Adevărata putere, mai spune el, este a „voastră” (a protestatarilor) iar „implicarea în momentele decisive poate face diferența.”

Rămâne de stabilit dacă aceste similitudini reprezintă un plagiat prezidențial, cum ne-au obișnuit politicienii de azi, incapabili de fapte mari, ci doar de furturi mărunte. Sau e vorba despre recursul la un set de principii fundamentale, valabil și pentru filosof, și pentru înaltul demnitar. A doua ipoteză e, probabil, cea mai plauzibilă. La urma urmei, nu e nicio mare descoperire că onoarea, curajul, cinstea, respectul, buna credință și buna voință nu stau doar la baza ființei omenești, ci și la temelia oricărei construcții statale. Politicienii însă le-au abuzat într-atât încât aceste cuvinte au devenit niște forme fără fond. E nevoie ca aceste cuvinte să evadeze din dicționare și peltele politice, în viața de zi cu zi, pentru ca românii să redevină demni de pilda înaintașilor. Până nu se va întâmpla acest lucru, luna memoriei va fi mereu eclipsată de fumul adormitor al cădelnițelor.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG