„Părinți și bunici”, trei istorii adunate într-un nou documentar al Europei Libere

Vasili Samoilenco locuiește la Centrul de plasament pentru vârstnici din satul Borceag și visează că, înainte să moară, poate o să-și mai vadă o dată copiii, după zeci de ani. Aglaia Vornicu, gospodină la Măcărești, are bătătura plină de orătănii, iar casa – de nepoți și musafiri. Vasile Țurcanu se laudă cu bogăția lui adunată într-o viață în apartamentul său din Chișinău - cărțile. Poveștile acestor oameni spuse de Eugenia Crețu într-un nou documentar din seria „Pur și Simplu” sunt tot mai relevante pentru o societate care îmbătrânește rapid, unde fiecare a cincea persoană are peste 60 de ani.

Eugenia Crețu: „M-am concentrat pe viețile lor. Am vrut să văd, de fapt, cum trăiesc, cum se descurcă, cum își petrec timpul, ce bucurii au la vârsta asta, ce tristeți, regrete, frici, cine-i ajută poate, cine ar trebui să-i ajute. Deci, am vrut să arăt viața lor așa cum este, fără regie, să spunem așa, fără a interveni în niciun fel, deci n-o să auziți vocea mea acolo, n-o să simțiți prezența mea. Am încercat să fiu un observator, să urmăresc viața lor așa cum este și s-o arăt așa cum este.”

Europa Liberă: Pe cine descoperim în film? Cum ți-ai ales eroii acestui documentar?

Eugenia Crețu: „Sunt trei personaje în acest film și asta a fost ideea mea inițială – să am trei oameni foarte diferiți: un vârstnic de la un azil de bătrâni, o femeie de la țară și un vârstnic de la oraș. Cumva încerc să fac un tablou complet, deși, evident, nu poți să spui într-un film de jumătate de oră, vorbind cu trei oameni, povestea tuturor bătrânilor din Republica Moldova. Evident că lucrurile sunt diferite, dar cel puțin în acest puzzle putem vedea cât mai multe elemente, oameni foarte diferiți – femei, bărbați, vorbitori de limba rusă, oameni de la țară, oameni de la oraș, oameni mai triști, oameni mai veseli, oameni care sunt singuri la apusul vieții lor, oameni care sunt înconjurați de copii, de nepoți, deci au mai multe bucurii și mai mult sprijin la vârsta asta.”

Europa Liberă: Ai spus că ai fost doar o observatoare, au acceptat să te primească în intimitatea lor, te-au lăsat să stai acolo, deoparte?

Eugenia Crețu: „Da, asta a fost una dintre surprize, cât de deschiși sunt acești oameni și pot să spun cu siguranță că sunt ne-vorbiți. Au vorbit atât de mult cu mine și am impresia că au nevoie de cineva care să-i asculte. Bătrânul de la azil era atât de fericit că am venit și el care stă toată ziua singur în camera lui de 30 de metri pătrați, în sfârșit, a avut pe cineva cu care să vorbească, să-i povestească, să-și povestească viața. Și ne-a spus atunci, punându-ne la masă, că pentru el e o sărbătoare. Exact asta a zis: „Azi pentru mine e Anul Nou, pentru că ați venit voi și ce bine ar fi dacă ați veni mai des sau dacă aș avea mai des pe cineva cu care să stau iată așa de vorbă, zilele ar trece cu totul altfel”. Și da, ne-au primit, s-au deschis, au vrut să vorbească, au atâtea povești deja adunate până la vârsta asta, păcat că nu întotdeauna au cui să le spună.”

Europa Liberă: Bătrânețea poate fi despre neputință, despre lipsuri, dar și despre poftă de viață, în același timp, cum ai remarcat tu. Despre ce sunt oamenii predispuși să vorbească mai mult?

Eugenia Crețu: „Sigur, vorbesc mai mult despre lucrurile frumoase din trecutul lor și evită, în același timp, să vorbească despre regrete sau despre păcate, sau despre scheletele din dulapuri. Noi toți avem scheletele noastre în dulapuri. Și atunci am evitat și eu aceste aspecte mai delicate, n-am insistat acolo unde nu era de insistat, i-am lăsat să spună ceea ce vor ei. Iar după ce închideam camera, auzeam și alte povești, mai triste, de obicei, pe care le-am și lăsat după cadru.”

Europa Liberă: Ai avut dileme legate de ce arăți publicului, ce rămâne chiar dacă ai filmat, chiar dacă ai material?

Eugenia Crețu: „Da, unul dintre intervievați a avut un trecut nu tocmai curat, să zicem așa, din punct de vedere legal. Și atunci m-am întrebat dacă aspectul acesta are rost în acest film sau viața lui personală, problemele lui de familie, care au dus la un divorț, sunt importante în acest caz? Răspunsul pe care l-am găsit eu pentru mine a fost că nu, pentru că nu asta am vrut să arăt, nu e povestea unui om concret, nu trebuie să-i fac un portret exact, cu toate detaliile, ci este mai mult despre bătrânețe, despre cum a ajuns el singur, cum nu și-a văzut copiii de 20 de ani, cum ar vrea să-i vadă înainte de a muri, să-i cuprindă, să le spună tot ce a rămas nespus între ei, nu e despre motivele care au dus la această separare.”

Europa Liberă: Dar au fost subiecte legate de felul în care este prezentată, în general, bătrânețea în Republica Moldova, pe care intenționat nu ai vrut să le scoți în prim-plan?

Eugenia Crețu: „Nu am căutat să arăt partea tristă în aceste istorii, pentru că unul dintre clișeele des întâlnite în presa de la noi este exact despre sărăcia bătrânilor, despre pensiile foarte mici, despre faptul că statul nu-i ajută sau copiii nu-i ajută, că rămân abandonați, copiii pleacă peste hotare, nu au grijă de ei.

Deci nu am căutat să arăt doar partea asta și tocmai de aceea am și un personaj, o femeie extraordinar de pozitivă, care este înconjurată de copii, nepoate și vecini, este membră a unui ansamblu folcloric, muncește întruna în gospodărie, cântă, râde molipsitor. Deci, bătrânețea poate fi și așa. Chiar și în Republica Moldova se poate de îmbătrânit frumos.”

Europa Liberă: E despre îmbătrânirea activă, conceptul ăsta mai nou pe care încearcă să-l promoveze mai multe organizații neguvernamentale, care vor să implice bătrânii în tot felul de activități?

Eugenia Crețu: „Din păcate, statisticile arată că stăm foarte prost la capitolul îmbătrânirea activă. În mare parte, vârstnicii de la noi nu au parte de activități sportive, nu călătoresc, nu fac parte din cluburi de interese, își petrec foarte puțin timp în afara familiei, în afara casei, dar timp, timp au, tocmai asta este marea problemă. Ei au foarte mult timp pe care încearcă să și-l ocupe cu ceva și atunci fiecare găsește ceva ce poate el să facă: cineva se plimbă, merge pe jos mult; cineva citește, dacă îl mai țin ochii; cineva crește păsări în gospodărie, animale și nu neapărat pentru că are nevoie de ele în alimentație, cât pentru a-și ocupa timpul.

Asta am observat și eu de la bunica mea sau de la alți vârstnici pe care îi cunosc, în momentul în care omul rămâne fără activitate, el se stinge și de asta mulți oameni când se retrag la pensie, dacă nu au alte interese, nu au hobby-uri, nu au activități, foarte repede se îmbolnăvesc și dispar.”

Europa Liberă: O întrebare generală cu care a pornit la drum filmul este despre cum trăiesc vârstnicii în Republica Moldova. După filmările acestui documentar, ce răspuns ai găsit pentru tine sau pentru cei care vor urmări filmul?

Eugenia Crețu: „Cu siguranță pot să spun cum nu trăiesc vârstnicii din Republica Moldova, nu trăiesc așa cum îi vedem pe oamenii în etate în filme, în filmele străine sau atunci când călătorim peste hotare. Iată, nu stau ei pe o terasă cu o cafea, la taclale, nu beau suc, nu călătoresc și fac poze, nu iau croaziere...”

Europa Liberă: Nu știm dacă au făcut asta și pe parcursul vieții...

Eugenia Crețu: „Și asta e și mai trist, pentru că ceea ce știm de peste hotare e că oamenii muncesc o viață, iar după asta culeg roadele cumva și, într-adevăr, se odihnesc. Pensia, retragerea din carieră este perioada în care oamenii se odihnesc, și se odihnesc activ, nu devin inutili, pentru că asta este una dintre durerile acestor oameni că ei devin inutili, se simt inutili, se simt neputincioși. Și m-a impresionat faptul că ei se simt bătrâni sau, cel puțin, își spun bătrâni. Iată, la 67 de ani, o femeie își spune babă, peste hotare la vârsta asta oamenii se căsătoresc. Percepția asta există la noi, că sunt bătrâni, deși tot ei spun că bătrânețea, de fapt, o simt mai mult fizic, adică îi doare pe ici, pe colo, trupul nu mai răspunde așa ca înainte, dar în suflet se simt tineri. Cu toții asta ne-au spus, că în suflet se simt și de 18 ani, doar că nu mai pot să facă aceleași lucruri pe care le făceau în tinerețe.”

Europa Liberă: Poate că, după vizionarea acestui film, mulți se vor întreba: ce fac autoritățile pentru ca viața persoanelor în etate să fie ușoară? Dar înțeleg că este unul din aspectele pe care tu ai ales să-l lași deoparte deocamdată?

Eugenia Crețu: „Da, iarăși nu am mers pe acest clișeu că au pensii foarte mici de la stat și că statul ar trebui să-i ajute mai mult. De fapt, eu am încercat să găsesc răspuns la întrebarea: cine ar trebui să-i ajute – statul, copiii sau oamenii singuri ar fi trebuit să se pregătească în vreun fel pentru perioada asta din viața lor? Ei au răspuns diferit, evident. De exemplu, vârstnicul ajuns la azil a spus că i s-a ruinat casa și s-a adresat de foarte multe ori la autorități, la primarul satului să-l ajute, să-i dea materiale de construcție. Deci, el a contat pe autorități și atunci am văzut mentalitatea asta: statul trebuie să ne ajute. Dar în alt caz am întrebat despre copii, dacă ar fi trebuit acum poate copiii să-l ajute pe un alt vârstnic și cu atâta delicatețe a evitat răspunsul acesta, pentru că sunt copiii lui și, evident, n-o să dea vina pe ei că trăiește sărac și o să spună că nu are nevoie de foarte multe, de fapt, și că bogăția lui nu-i în bani, dar în cărți. Deci, unul dintre subiectele pe care le-au evitat personajele mele este să-i învinovățească pentru greutățile lor pe copiii lor.”

Europa Liberă: Din aceste considerente nici nu s-au plâns foarte mult de lipsurile pe care le au sau neajunsurile?

Eugenia Crețu: „Da, bănuiesc că e și o chestiune totuși de demnitate. Deși, eu cred că lipsurile acestea o să se vadă din imagini, din decorul caselor, din hainele pe care le poartă, pentru că am intrat într-un apartament, de exemplu, care după mine era tipic sovietic, cu mobilă sovietică, tapete, până și tacâmurile erau din acea perioadă și mi-am dat seama că în acea casă nu s-a făcut reparație de cel puțin 30 de ani și acel apartament arată exact ca atunci. Documentarele, iată, ne oferă acest instrument să spunem povești în imagini, fără ca neapărat personajele să accentueze cât le este de greu sau, invers, cât de bine se simt. Totul se vede, totu-i la vedere, ca pe scenă...”

Europa Liberă: Ai petrecut destul de mult timp cu personajele acestui documentar. Cu ce amintiri ai rămas?

Eugenia Crețu: „În primul rând, am rămas cu niște întrebări grele pentru mine însămi: dacă îmi ajut suficient de mult părinții; dacă o să mă ajute pe mine fiul meu când o să ajung la vârsta asta; dacă ar trebui să contez pe stat, pe o pensie decentă, pentru că eu îmi plătesc onest toate impozitele, dar eu nu știu ce pensie o să am și dacă o să fie suficientă pentru a-mi asigura un trai decent; dacă ar trebui, poate, de pe acum să mă pregătesc de vârsta asta, să încep să adun niște bănuți?... Și am mai rămas cu o frază pe care am auzit-o de la unul dintre personaje, atunci când îmi spunea că îl sună cam rar fetele lui... Am încercat să le apăr și am spus: «Știți, ele au viețile lor, sunt foarte ocupate și, probabil, de asta nu vă sună»... Și el a zis: «Da, știu, sigur, nu sunt supărat, doar că mi-i foarte dor de ele». Și atunci m-am gândit că ar trebui să-l sun pe tata...”