Linkuri accesibilitate


Adevărata apologia pro vita sau a lui Eric Hobsbawm (1917 - 2012), cartea sa de memorii Interesting Times (The New Press, 2002), este în fond o enciclopedie a amăgirilor și a nesăbuințelor din acel veac pe care Hannah Arendt l-a numit al furtunilor ideologice: „Acest secol nu va fi niciodată înțeles dacă nu vom pricepe motivațiile celor care au luat parte la războaiele religiilor seculare care l-au devastat…” (p. XIII) Hobsbawm a devenit comunist în 1932 și a rămas membru de partid până la prăbușirea URSS. A încercat să răspundă în autobiografia sa la întrebarea perpetuă privind secretul magnetismului exercitat de comunism asupra atâtor bărbați și femei din acea generație interbelică, ce a însemnat radicalismul marxist pentru ei. L-a citat pe prietenul său Antonio Polito care spunea că „pasiunea politică este unul dintre marii demoni ai secolului douăzeci”. Comunismul, a admis Hobsbawm, a fost expresia chintesențială a acestei pasiuni. Să o numim ispită demonică? Atracția nihilismului? Voluptatea supunerii?

La Potsdam, la conferința comună din 2005 la care m-am mai referit în alte ocazii, istoricul a vorbit pe larg despre ceea ce a însemnat mitul Partidului. Îl ascultam atunci și parcă auzeam pasaje din Zero și infinitul, cartea acelui suprem apostat, Arthur Koestler, care, povestește Hobsbawm în memorii, l-a sfidat pe istoricul comunist întrebându-l dacă oameni ca el au avut curajul să protesteze împotriva zdrobirii Revoluției Maghiare. Tema relației evlavioase cu Partidul apare pregnant în memorii. Executarea poruncilor Partidului era testul absolut al unui militant. „Dacă Partidul îți cerea să te desparți de ființa iubită, o făceai”. Până și la Auschwitz deținuții comuniști continuau să plătească cotizațiile de partid, nu cu bani, ci cu ceva infinit mai prețios acolo, cu țigări (p. 135). Marxismul funcționa ca adevăr revelat, ca elixir magic, ca dogmă infailibilă, ca sinteză a certitudinilor privind posibilitatea imposibilului.

Eric Hobsbawm a simbolizat apoteoza orbirii utopice a intelectualilor revoluționari în secolul sârmei ghimpate și al camerelor de gazare. Și-a rezervat resursele de indignare etică pentru monstruozitățile fasciste și pentru ceea ce el percepea drept viciile capitalismului liberal, a preferat să ignore ororile comuniste. A scris cu empatie despre clasa muncitoare britanică, lucru elogiat de Ed Miliband, liderul laburist al cărui tată a fost unul dintre prietenii lui Hobsbawm. Dar nu l-a interesat ceea ce Ágnes Heller, Ferenc Fehér și György Markus au numit „dictatura asupra nevoilor” exercitată de regimurile comuniste.

Citind avalanșa de efluvii encomiastice la adresa unui spirit eminamente fals publicate în zilele care au urmat decesului său, mă întrebam dacă nu riscăm să ne pierdem criteriile decisive care ne fac să distingem între Bine și opusul său. Comparat cu istorici precum Robert Conquest, François Furet, Martin Malia ori Richard Pipes, Hobsbawm a ratat șansa de a decela substanța reală a ceea ce a însemnat de fapt secolul extremelor. Îi datorăm o excelentă definire a acelui veac, nu însă și analiza sa onestă.

Într-un interviu din urmă cu mai mulți ani, spunea că dacă prețul realizării utopiei ar fi un milion de morți, n-ar ezita să susțină acel proiect. Despărțirea de „flacăra lui Octombrie” a fost de fapt una formală. Ca și Georg Lukács și Antonio Gramsci, doi gânditori pe care i-a admirat, impenitentul Eric Hobsbawm făcea parte din familia spirituală a lui Leo Naphta, călugărul mistico-revoluționar din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Nu și-a abjurat niciodată pasiunea romantică pentru o Revoluție apocaliptică, menită să izbăvească umanitatea și să deschidă calea spre „imperiul libertății”.

În adâncul inimii, a așteptat până în ultima zi sosirea mileniului proletar. Spre a-l cita pe Tony Judt: „Eric Hobsbawm is the most naturally gifted historian of our times; but rested and untroubled, he has somehow slept through the terror and shame of the age”. A dormit impasibil și imperturbabil în timpul terorii și rușinii unui secol al infamiei și prigoanei. În Era extremelor a evitat să discute în adâncime lagărele de concentrare ca simbol al terorii totalitare. Nici Shoah, nici Gulagul nu au fost subiecte care să-l preocupe. Nu a fost un socialist radical, cum susținea acum mai bine de cinci ani necrologul BBC, ci un comunist. Diferența s-a tradus, în secolul XX, în plutoane de execuție. Dacă un talentat istoric ar fi rămas până la sfârșit atașat proiectului național-socialist ar fi fost tratat cu aceeași venerație în clipa morții sale? Sunt întrebări lămuritoare la care medităm adesea atunci când se sting cei mai controversați dintre noi...

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG