Linkuri accesibilitate

O durere care nu se vindecă, după 10 ani (VIDEO)


Nunu Chovelidze la un fost cazino din Tbilisi care e casa ei în ultimii 9 ani, august 2018.

Nunu Ciovelidze își amintește încă ziua în care a trebuit să părăsească satul georgian Dzarțemi din Osetia de sud în august 2008.

O durere care nu se vindecă, după 10 ani
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:35 0:00

După ce și-a trimis copiii și nepoții la Tbilisi cu mașina înainte de intensificarea luptelor, Nunu Ciovelidze a rămas să lucreze ca medic la Kurta, un sat învecinat.

Soțul ei a rămas și el în casa lor cu opt camere la cîțiva kilometri nord de capitala regiunii georgiene separatiste Țhinvali. Voia să aibă grijă de vacile și porcii familiei, vreo douăzeci de găini, șase iepuri, lotul de legume și livada de nuci.

Dar odată cu sosirea tancurilor și soldaților ruși în regiune, spune Nunu, ea și soțul ei au putut vedea fumul ridicîndu-se din alte sate georgiene cărora l se dăduse foc de către milițiile osetine și jefuitori înarmați.

Au decis să scape de acolo când s-a auzit că forțele rusești se apropie cu repeziciune de Kurta și de casa lor din Dzarțemi.

Din cauza luptelor și a punctelor de control militare nu au putut să călătorească direct prin Țhinvali către teritoriul controlat de guvernul georgian, așa că au luat-o spre est peste munte, apoi spre sud către satul Eredvi, înainte de a trece granița administrativă a Osetiei de sud în teritoriul georgian. Nunu avea atunci 55 de ani.

„Am trecut prin trecătoarea muntoasă”, își amintește ea zece ani mai tîrziu, într-un interviu pentru radio Europa Liberă. „Ne-am oprit în cel mai înalt punct, și soțul meu mi-a spus să mă uit înapoi pentru că nu voi mai vedea niciodată locul nostru. M-am uitat la satul meu - totul ardea.

Dovezi ale „curățării etnice”

Situate între doi munți din defileul Didi Liahvi, Kurta și Dzarțemi erau două din cele 17 sate predominant georgiene în zona controlată de Tbilisi înainte de război.

O durere care nu se vindecă, după 10 ani
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:02 0:00

Reprezentanți ai organizației Human Rights Watch au fost martori la alungarea civililor georgieni din acele sate și la distrugerea așezărilor în zilele și săptămânile de după sosirea forțelor rusești.

Astăzi, tot ce a mai rămas din Kurta și Dzarțemi sînt drumurile prăfuite și fundațiile clădirilor dărîmate. Singurele construcții noi sînt structurile de apărare unde staue tancurile rusești, și cîteva case unde locuiesc soldații ruși și familiile lor.

Alte sate georgiene din apropiere au avut aceeași soartă.

Consecințe pentru o viață

din ei mai mult de 17.500 de georgieni care au trăit în și împrejurul Didi Liahvi și în împrejurimiînainte de război, majoritatea sînt risipiți în întreaga Georgie în „colonii” pentru oamenii dislocați intern, construite de autoritățile de la Tbilisi cu ajutor internațional. Unii s-au mutat la rudele lor din sate și orașe georgiene, alți în clădiri de stat dezafectate puse la dispoziție locate de guvernul georgian.

Nunu Ciovelidze și familia ei au petrecut primul an după război într-oeditură din capitala Georgiei.

Guvernul le-a dat apoi locuință într-un fost hotel cu două etaje în apropiere de centru. Camera mare de la primul etaj unde trăiesc de nouă ani fusese cazino-ul hotelului.

Soțul lui Nunu a murit acolo de infarct în 2015, iar Nunu, copiii și nepoții ei stau în continuare acolo. Ani la rînd au crezut că li se va da un apartament adevărat. Dar speranța asta s-a estompat cu timpul.

Mai mult de 200.000 georgieni alungați din regiunea separatistă Abhazia stau în condiții locative precare în Georgia de la începutul anilor 1990, după ce au fost alungați cu forța din casele lor de către separatiștii sprijiniți de Rusia.

Deși nu știe dacă guvernul le va da un titlu legal pentru locuința în care stau, anul acesta familia Ciovelidze a decis să pună bani ca să construiască ziduri interioare pentru a transforma fostul cazino într-un loc unde trei generații pot trăi împreună mai confortabil.

Înainte de război, legumele și nucile pe care familia lui Nunu Ciovelidze le vindea de pe pămîntul lor de la Dzarțemi le aduceau echivalentul a cam 7.000 de dolari anual. Alți săteni georgieni din Osetia de sud se bizuiau pe cîștiguri similare înainte de război. Acum însă pot să cultive doar hrană pentru consumul personal, în micile loturi din coloniile pentru oamenii dislocați.

Cu o rată oficială a șomajului de 14 la sută în Georgia, mulți dintre ei n-au nici o perspectivă să cîștige bani din alte munci. Și cu un ajutor de la stat de 20 de dolari lunar, sărăcia e aici la ea acasă.

Cu toate astea, ca medic, Nunu Ciovelidze a reușit să găsească de lucru mai ușor decît miile de locuitori ai coloniilor pentru refugiații interni din Georgia.

Lucrează două zile la un spital din Tbilisi și restul săpătămânii la o clinică de la colonia de refugiați din Țerovani, la 25 de km distanță, o clinică numită de cei 7.000 de oameni de acolo, unii dintre ei foști colegi și vecini ai lui Nunu, spitalul Kurta, în amintirea satului de unde au fost alungați.

„Pentru mine e important că încă lucrez într-un loc care poartă numele Kurta, și cu prieteni și oameni pe care-i cunosc. Sînt fericită să am grijă de oameni din locul unde am locuit.”

Moscova a recunoscut independența regiunilor separatiste georgiene Abhazia și Osetia de sud, ambele sprijinite de ruși, în august 2008, la puțin timp după războiul cu Georgia din acel an. Dar comunitatea internațională respinge legitimitatea conducerilor acelor regiuni și sprijină poziția autorităților de la Tbilisi care spun că acele regiuni sînt teritoriu ocupat de Rusia între granițele Georgiei regiunile

Militarii ruși au încercat de multe ori în ultimii zece ani să ocupe și mai mult din teritoriul georgian, mutînd marcajele delimitării administrative a Osetiei de sud ridicând garduri de sîrmă ghimpată cîteva sute de metri în interiorul teritoriului georgian.

Din păcate, procesele împotriva Rusiei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care cer compensații pentru Nunu Ciovelidze și ceilalți georgieni dislocați care și-au pierdut toate proprietățile din Osetia de sud rămân nerezolvate, iar procedurile legale de la Tribunalul penal internațional sînt în etapele preliminare.

Cu toate astea, Nunu Ciovelidze și alți georgieni refugiați intern spun că la zece ani după război nu și-au pierdut speranța că într-o bună zi vor putea să se reîntoarcă la locurile unde se înălțau cândva casele lor din Osetia de sud.

Un articol semnat de corespondenții Europei Libere Eka Kevanishvili și Ron Synovits tradus de Lucian Ștefănescu.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG