Linkuri accesibilitate

O carte cît un tratat de istorie : „Nici un loc să-ți poți pune capul” (I)


Uitate timp de 70 de ani, extraordinarele memorii ale lui Françoise Frenkel sînt republicate astăzi în întreaga lume.

Există opusuri literare care ar putea înlocui un întreg tratat de istorie, dacă sînt citite și interpretate cu atenția și interesul cuvenit. Unul din ele mi-a ieșit în cale întîmplător zilele trecute, grație anunțului apariției traducerii în limba engleză. Scrise în 1943-44, pe malurile Lacului celor patru cantoane din Elveția, tipărite în limba franceză de o editură din Geneva în 1945, Nici un loc să-ți poți pune capul, este o extraordinară evocare a anilor ce au precedat cel de-al Doilea Război Mondial și mai ales a persecuțiilor ce au urmat în Franța.

Pentru români, aș zice, o posibilitate de a înțelege cu adevărat prin ce au trecut oameni cum au fost celebrul tenor bucovinean Joseph Schmidt sau pianista Clara Haskil, refugiați și ei în cele din urmă din Franța, asemenea lui Françoise Frenkel, în Elveția.

O carte uitată timp de 70 de ani: Françoise Frenkel - „Rien où poser sa tête”
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:01 0:00

Un volum, descoperit la Nisa, în urmă cu trei ani, într-un magazin de ocazii pentru săraci, adus din podul golit al unei case, a fost imediat retipărit la Paris de Gallimard, cu mențiunea „editura a căutat în van succesorii lui Françoise Frenkel. Drepturile le sînt rezervate…”

Cum notează în prefața cărții scriitorul Patrick Modiano despre autoarea

Françoise Frenkel, o rară fotografie
Françoise Frenkel, o rară fotografie

născută în Polonia în 1889, se știu extrem de puține lucruri. A făcut studii muzicale și de perfecționare a limbii la Berlin, apoi studii universitare în literatură la Paris, iar în 1921 a deschis la Berlin o librările de carte franceză. „Îmi iubeam librăria, așa cum iubește o femeie, cu dragoste, adică”, scrie Françoise Frenkel.

Clientela inițală au format-o polonezii, rușii, cehii, turcii, norvegienii, suedezii și numeroși austrieci, toți emigrați în Berlinul anilor epocii de la Weimar. Ulterior aveau să apară și intelectualii germani îndrăgostiți de literatura franceză, iar succesul vînzărilor îi permitea să se mute în centrul Berlinului. „Casa cărții franceze” – noul nume al librăriei – a devenit treptat o adevărată instituție culturală. Au poposit acolo pentru a ține conferințe, Henri Barbusse – care îi povestea „amintiri din România, din Rusia, despre Lenin” – Julien Benda, Colette, Alain Duhamel, André Gide, André Maurois, Roger Martin du Gard, între mulți alții.

Coperta ediției germane
Coperta ediției germane

Liniștea nu avea să dureze mult și Françoise Frenkel asista treptat, la ceea ce numea „complicațiile grave” ale situației politice, din ce în ce mai severe începînd din 1933. Ambasada Franței îi refuza atunci o „cerere de subvenție extraordinară”, pentru a salva Casa Cărții, amenințată cu falimentul după venirea naziștilor la putere. O scrisoare păstrată în arhive, de la un membru al Institutului francez de la Berlin, relata că «doamna» de la librărie a fost «boicotată» nu «în calitate de evreică» ci fiindcă «i se reproșează că difuzează gîndirea franceză».

„Uneori venea poliția” – scrie în amintirile sale Françoise Frenkel. „Sub pretext că un autor figura la index, inspectorii controlau totul, confiscau cărțile. Au luat cu ei astfel cărțile lui Barbusse, mai tîrziu ale lui André Gide, iar în final un mare număr de volume, între care figura și întreaga operă a lui Romain Rolland.” La scurtă, obiectul inspecțiilor și confiscărilor au devenit ziarele franceze, din ce în ce mai limitate, pînă la a rămâne un singur titlu, Le Temps, interzis și el după numai opt zile. „Din acel moment cotidianele franceze n-au mai ajuns în Germania, au dispărut complet”.

Incidentele aveau să se înmulțească după promulgarea legilor rasiale de

Ediția engleză recent apărută
Ediția engleză recent apărută

la Nürenberg, în septembrie 1935, cu repetate convocări la Gestapo. Pagini extrem de tulburătoare descriu noaptea „marelui pogrom din întreaga Germanie” la 10 noiembrie 1938.

Consulatul francez o invita la 26 august 1939 să ia trenul ce pleca în următoare 24 de ore la Paris, repatriind cîteva mii de francezi ce trăiau în Germania și cîțiva străini, apropiați de Franța. La frontieră avea loc ultimul incident: „funcționarul german decreta în fața unui preot: «Polonez ? Nici o deviză, următorul”»… „o privire rapidă în hîrtiile mele: «ne-ariană ! Fără devize, următorul!»

„Erau germani care își abandonau patria, reușita și activitatea pentru a nu participa la operele național-socialiste ; alții se tîrau pe lîngă zidurile caselor lor pentru a-și salva libertatea de gîndire și conduita. Curajoși au ridicat vocea… Aproape toți au dispărut sau, asemenea evreilor, au populat lagărele de concentrare”. Iar anii de chin abia începeau…

XS
SM
MD
LG