Am auzit de Lucian Pintile când eram în liceu, la mijlocul anilor 1970, cred că la Radio Europa Liberă.
Amintirea e vagă, dar țin minte că se vorbise la acest post de radio (probabil o făcuse Monica Lovinescu) despre filmul său „Reconstituirea” și despre spectacolul său de teatru „Revizorul”, ambele interzise de cenzura comunistă.
Familia mea era abonată în acei ani la revista „Secolul XX”, și într-unul din numerele sale din 1975, sau 1976, nu mai țin minte exact, a fost publicat un lung articol însoțit de multe poze alb-negru despre spectacolul „Turandot”, pus în scenă de Lucian Pintile în 1974 la Théâtre National de Chaillot din Paris.
Acel articol m-a luat prin surprindere, pentru că era neobișnuit ca o publicație din România comunistă să prezinte în detaliu o realizare a unui artist despre care se spunea că era plecat în exil, după ce i se interzisese să lucreze în țară (am aflat mai apoi că exilul lui Lucian Pintile era unul special; el nu era transfug: de fiecare dată când termina un spectacol în străinătate revenea în România).
Articolul din „Secolul XX” mi se părea fascinant pentru că vorbea despre un spectacol extraordinar și total diferit de „educația și cultura socialistă” pe care comuniștii se chinuiau să ne-o bage pe gât în acele vremuri, cum ceva cu totul diferit erau și albumele muzicale pe care le auzeam atunci la Radio Europa Liberă în emisiunea „Metronom” a lui Cornel Chiriac, și mai apoi a lui Radu Teodor.
A doua mea întîlnire indirectă cu Lucian Pintile s-a petrecut în 1981, când am intrat în redacția revistei clujene „Echinox”.
În 1981, „Echinoxul” a publicat sub îngrijirea lui Ioan Groșan fragmente din scenariul scris de Lucian Pintilie pentru filmul „De ce trag clopotele, Mitică?”.
Groșan a avut șansa să ia parte la cîteva din filmări, și l-a convins pe Pintile să dea spre publicare acele fragmente „Echinoxului”, care au apărut în revistă însoțite de un reportaj al lui Ioan Groșan, un fel de „jurnal de front” din timpul filmărilor.
Și după ce fragmentele au fost publicate, iar filmul a fost terminat, s-a aflat că „De ce trag clopotele, Mitică?” a fost interzis de cenzura comunistă, și că singura copie a peliculei a fost încuiată într-un seif de la subsolul Casei Scânteii de la București, unde avea să rămână pînă în 1990, când a fost în sfîrșit prezentat publicului.
Ioan Groșan, în stânga personajului cu pălărie albă interpretat de Victor Rebengiuc în „Balanța” (1992)
Prima și din păcate singura mea întîlnire cu Lucian Pintile în carne și oase s-a petrecut în 1992, la o recepție în sediul din București al Studioului de Creație Cinematografică al Ministerului Culturii (al cărui șef era el, și al cărui director artistic era Ioan Groșan), după premiera filmului său „Balanța”.
Eram unul din corespondenții biroului din București al Europei Libere și mi s-a cerut să-i iau lui Pintilie un scurt interviu despre „Balanța” care ar fi urmat să fie difuzat în emisiunea „Actualitatea culturală românească”, prezentată în fiecare vineri seară de Gelu Ionescu.
Eram însoțit de Liviu Tofan, director-adjunct atunci al serviciului românesc, și aveam la mine un reportofon Sony cu casetă magnetică și un microfon unidirecțional Akai, intimidant cred pentru unii interlocutori, pentru că arăta ca o surdină neagră și lucioasă mai lungă pentru o armă de foc.
Ne-am apropiat de Lucian Pintilie (avea un pahar de șampanie în mână), ne-am prezentat, i-am spus că vrem să stăm de vorbă cu el, și când am scos microfonul și am pornit înregistrarea, Pintilie a făcut ochii mari, a început să rîdă în hohote, și a spus că e foarte încântat și onorat să ciocnească un pahar de șampanie cu ... microfonul Europei Libere.
Și a ciocnit de cîteva ori, întrebând: „E? Se aude?”.
După care s-a întors cu spatele și a dispărut hohotind printre invitații la recepție.
Am trimis acea înregistrare la München, unde era sediul Europei Libere atunci, dar nu cred că Gelu Ionescu a folosit-o vreodată, pentru că nu avea absolut nici o relevanță jurnalistică.
