De la înălţimea celor 90 de ani împliniţi (mulţi înainte!), dintre care peste 75 închinaţi scrisului (volumul de proză scurtă La noi în sat apare în 1953), Ion Druţă (n. 3 septembrie, s. Horodişte, Soroca) are tot dreptul să se ia piept la piept cu veacul său, şi chiar cu „mileniul cela blestemat” al neamului nostru – ceea ce şi face cu îndârjire în volumul de proză memorialistică Căsuţa de la Răscruce, Cartier, 2018 (pe care-l voi prezenta într-una din emisiunile viitoare ale Cărţii la pachet):
„În zodia interesului personal ne naștem, acolo ne trăim veacul și acolo murim. Suntem urmașii sclavilor, sclavia ne-a ajutat să răzbatem prin mileniul cela blestemat. Toate popoarele au o istorie neîntreruptă, documentată, și numai noi, din secolul al III-lea până în secolul al XIII-lea, nu am prea fost acasă.
Pe unde am rătăcit, cu ce ne-am ocupat, nu se știe. Savanții își ies din minți, născocind cai verzi pe pereți. Unii susțin că, după cotropirea Daciei de către romani, majoritatea supraviețuitoare a dacilor a migrat spre nord, spre țărmul Mării Baltice, nu în zadar și la letoni există misterioasele Dainas, cu același conținut. Un alt curent de cercetători, dimpotrivă, sunt de părere că dacii supraviețuitori au luat-o spre Asia, nu e deloc întâmplător că și la afgani există cuvântul dușman, care înseamnă ceea ce înseamnă și la noi.
Marea majoritate a cercetătorilor însă insistă că, după năvălirea romanilor, dacii supraviețuitori nu au plecat nicăieri, ci s-au aciuat prin peșterile Carpaților. Lipsesc însă mărturiile. Sărmanii arheologi de câteva secole cotrobăiesc prin bătrânii Carpați. În cele din urmă, la fundul unei peșteri pline cu ape adânci, au descoperit un craniu uman ce zace acolo, după cum s-a dovedit mai apoi prin diverse analize, de patruzeci de mii de ani.
Lumea științifică triumfă. În sfârșit, s-a aflat cine i-a pus capăt străvechii omeniri a planetei noastre, așa-zișilor neandertalieni, porecliți de un savant italian populus stupidus. O descoperire epocală. Atât de importantă, încât peștera a fost pe loc secretizată, așa ca să nu năvălească peste ea arheologii amatori. Cât despre osemintele strămoșilor daci, care, chipurile, or fi viețuit pe aici o mie de ani, căci trebuia să rămână măcar ceva în urma lor, vorbă să fie…
Liniștiți-vă, stimați istorici și arheologi, nu am mai rătăcit noi cine știe pe unde.
Am argățit pe la vecini, pe unde am putut, ca să supraviețuim, cu asta ne ținem și acuma. Sclavii nu sunt împovărați cu conștiința existenței lor, nu lasă nimic în urma lor, pentru că nu au ce lăsa. Tot ce fac, ce adună e la stăpân și pentru stăpân. Sclavia, servilismul ne-a intrat în oase, în structura genetică, a devenit felul nostru de-a fi. Este, poate, cea mai amară, cea mai grea meteahnă a noastră, care, în cele din urmă, ne va elimina din rândul popoarelor civilizate. Ar fi de menționat că neamul nostru prospera și se înmulțea numai atunci când era condus de străini. Umbra Imperiului austro-ungar și a celui ţarist se mai menține și azi printre amintirile vremurilor binecuvântate. Ba chiar și Imperiul Otoman, nu de flori de cuc se mai păstrează cu o sumedenie de cuvinte și expresii în limba noastră maternă. Chiar și imperiul sovietic, cu cruzimile sale cu tot, ne-a lăsat o țară cu două mii de sate refăcute de iznoavă, cu o Academie de Ştiințe pe care azi ne căznim să o distrugem și nu știm cum s-o facem mai repede.
Nu mă lasă inima să scriu aceste cuvinte, dar cruntul, sfântul adevăr trebuie însușit până la capăt, împreună cu toate nodurile și amărăciunile sale, el fiind unica punte pe care am putea ieși cumva din mocirla în care am nimerit. Ei bine, în ziua de azi, acest crunt, acest sfânt adevăr ne spune că suveranitatea, la care am visat și pentru care am luptat cu toții, până la urmă s-a dovedit a fi o cursă, o capcană, pentru că tocmai ea ne și duce la groapă. Suntem o țară de robi, iară pe rob nu-l interesează soarta seamănului său. Robul nu are nici morală, nici orizonturi. El recunoaște doar banul și puterea. Ajuns în capul mesei, robul face tot posibilul pentru a disprețui, pentru a discredita, pentru a pustii lumea din care a răsărit. Cu cât propria lui baștină e mai decăzută, mai nenorocită, cu atât el se simte mai presus, mai aranjat, mai fericit. Robului îi lipsește vocația de a se uni în jurul unei idei, sub stema unui ideal, iar fără asta, nicio societate nu va putea supraviețui.
Această întârziată râgâială feudală a distrus tot ce s-a adunat de-a lungul veacurilor în țara doinelor. O lume întreagă stă crucită cu ochii pe noi, caută să ne ajute să ieșim cumva din strâmtoare, și numai noi ne facem a nu înțelege ce vrea lumea de la noi, dat fiind că totul în jur e așa de bine, așa de frumos. Care constituție, care legi, care regulament! Fac ce vor, decretează legi, apoi le anulează, călătoresc, imită activități de tot felul, pe când principala lor ocupație este furatul. Pe orice ar pune ochiul, pe aceea pun și mâna. Și tot cară la palatele celea ale lor, cară și cară… Așa se face că, azi, harnica, mândra, mult chinuita noastră Republică Moldova apare în fața lumii ca o nălucă bezmetică, cu poalele în cap…
Uimitoare, ba chiar neverosimilă apare azi rezistența străbunilor, care, timp de o mie de ani, argățind când pe un mal al Dunării, când pe celălalt, tot printre străini, nu s-au asimilat, păstrând cu grijă legăturica cu verbe latine, care cu timpul aveau să devină coloana vertebrală a limbii materne. Faptul că de la daci nu s-a păstrat niciun verb dovedește, o dată în plus, că dacii și romanii vorbeau aceeași limbă. Latina dacilor, mai primitivă, mai crudă, mai stufoasă. Latina romanilor, în schimb, mai coaptă, mai sonoră, mai plină de viaţă și, în genere, mult mai frumoasă. S-a păstrat ceea ce a fost mai frumos. O veche slăbiciune omenească.”
N-am căderea să comentez afirmaţiile patriarhului (de la Moscova) al literelor noastre privitoare la „mileniul cela blestemat”; mă întreb doar de ce în anul Centenarului maestrul nu suflă nici un cuvânt despre Marea Unire, mai mare decât Ion Druţă exact cu un deceniu? Cei 22 de ani de administraţie românească – cu faimoasele „şapte clase la români”, pe care le-a făcut şi Druţă – merită cel puţin un alineat… Nu neapărat doar luminos, totuşi mai puţin întunecat decât deceniile ce-au urmat.