Linkuri accesibilitate

Nimeni nu e de vină


Sinteza săptămînii politice românești.

Justiția va însemna cu roșu ziua de 3 iulie. Este ziua în care s-a petrecut un miracol: un bârlădean mort de cincisprezece ani a fost declarat viu la recurs. Omul a plecat din țară pentru a scăpa de o condamnare și nu s-a mai știut nimic de el până la prescriere. I-au făcut slujbe creștinești în fiecare an și era trecut invariabil în pomelnicele familiei. Pentru că rudele îl declaraseră mort în 2003, făcuseră succesiunea, își împărțiseră bruma de avut și și-au dus viața mai departe. Bârlădeanul a fost resuscitat zilele acestea, și-a luat patul în spinare, cum ar veni, și s-a întors de pe lumea cealaltă să-și bântuie apropiați și să-și ceară cu dobândă drepturile de care, spune el, a fost privat atâta timp. Iată că rețeta vieții de după moarte prin migrația penală nu a fost descoperită de Mazăre sau Udrea. Cadavrele politice au speranța să fie resuscitate, chiar dacă sunt condamnate în contumacie la mulți ani de pușcărie.

Chiar dacă piere lumea, justiția va avea un cuvânt greu de spus. Mai ales că în drept, ca și în gramatică, marile greșeli de până ieri pot deveni norme - este suficient să ai numărul necesar de voturi. Ce contează că voturile sunt date chiar de analfabeții gramaticali sau penali care vor să-și legitimeze transgresiunile!

Am văzut această chimie corozivă la lucru în Parlament unde, după ce diverși marginali și-au schimbat cămașa morții politice cu carnetul de membru al coaliției majoritare, au înclinat (cu destul de multe vertijuri pentru Dragnea și compania) balanța votului în favoarea unui Cod Penal dedicat penalilor. Care vra să zică, au adoptat modificările la legislația justiției venite din frământările liderilor coaliției care s-au asigurat astfel că legea e de partea lor și la bine și la greu. Dincolo de invocarea drepturilor omului (Tudorel Toader amenință să prezinte săptămânal câte o pușcărie, să vadă toți cât de rău e, ce pușcării antieuropene avem, deși poate că ar fi mai edificator să prezinte câte un spital sau câte o școală, cu mult mai mizerabile), teama de pușcărie a devenit un principiu fundamental al politicii românești, chiar dacă nu există încă o dezbatere serioasă pe tema libertății (prea mulți tinichigii și prea puțini filosofi).

În fapt, mulți au votat pentru noile coduri penale din instinct de supraviețuire. Dacă ne uităm la cei care au înclinat balanța, cei nouă reprezentanți ai minorităților fără de care minunea ridicării din morți a corupților nu ar fi fost posibilă, vedem că mai toți au probleme penale sau administrative (sunt contestați de chiar comunitățile pe care pretind că le reprezintă). Se spune despre ei că au fost cumpărați „la bucată”. Probabil că s-a acordat și discount. Puterea absolută este un privilegiu al celor care au posibilitatea să schimbe după bunul plac polii magnetici ai justiției, mai ales că o fac folosindu-se de principiul democratic al majorității. O majoritate negociată în permanență cât să fie confortabilă coaliției la putere. Căci, nu-i așa? fiecare vot contează. Când contează. Niciun păcat nu mai e așa de greu când votezi democratic să fie transformat în virtute.

Liviu Dragnea e preocupat, la rându-i, nu doar de măreția dreptului, ci și de veșnicia morții. La întrebarea dacă își dă demisia, el are și azi, ca mai ieri, același răspuns: Voi îmi vreți viața și funcțiile. Vreți să mă anihilați. Se simte în indignarea lui sfântă că vedea în înlăturarea lui („anihilarea”) o catastrofă cosmică, distrugerea lumii așa cum o cunoaștem și cu care se identifică. S-ar stinge lumina lumii. De fapt, are cumva dreptate, numai că distrugerea lumii cu care se identifică Dragnea nu este neapărat o tragedie și cu siguranță la Hollywood s-ar face pe această temă nu un film catastrofic, plin de efecte generate pe calculator, ci o comedie de moravuri grele, eventual cu Danny DeVito în rol principal.

Acum un an, la insistențele unei protestatare #rezist, pe culoarele Înaltei Curți, Dragnea spunea că aceasta (și contestatarii din spatele ei) îi vor viața. Viața în Brazilia, viața cu Irina, viața pe Belina... nu se știe care. La fel și reprezentanții opoziției au fost apostrofați de (con)damnatul Liviu Dragnea că-i vor sfârșitul, ceea ce, din punct de vedere politic, este exact. Mai apoi, Dragnea spunea despre însuși președintele Iohannis că l-ar fi vrut anihilat. Cu ocazia votului pentru numirea lui Gabriel Vlase la Serviciul de Informații Externe, Dragnea spunea că acum un an și jumătate președintele Iohannis și „un grup restrâns de persoane cu influențe și cu puteri oculte în statul român” au decis ca, indiferent cum o fi, el să fie anihilat. Probabil că a acceptat ca Vlase, om de partid, să fie șef de serviciu secret ca să țină de șase la SIE în caz că șeful este amenințat cu anihilarea de procurorii brazilieni sau de la OLAF. Oricum, nu știm dacă anihilat înseamnă scos la pensie, trimis la pușcărie, pe plaja în Brazilia, în Madagascar (că acolo ciuma încă mai face ravagii) sau pur și simplu scos permanent din uz. Făcând aluzia la serviciile secrete, Dragnea vrea să pară o victimă a Securității. Nu degeaba mitingul ceaușist de acum două săptămâni a avut ca temă de carnaval Noua securitate.

Ideea că există un grup de oameni influenți ocupați cu planificarea speranței de viață pare scoasă din distopiile lui Philip K. Dick sau din realitățile comuniste. În mod frecvent, reprezentanții coaliției majoritare spun despre procurori și organele judiciare că sunt o reminiscență a procuraturii staliniste (dar și protestatarii scandează compensator Jandarmeria/Apără hoția). Retorica și gesturile cu care-și însoțește Dragnea spaima de moarte (politică, fizică, socială) par să fie ecouri târzii ale propagandei împotriva dușmanului intern, resturi ale teoriilor conspiraționiste, un ceaușism rezidual. Dragnea vrea să vedem în el un fel de miel virginal trimis la tăiere pe post de țap matur ispășitor. Ar vrea să credem că exterminarea sa este o diversiune pentru a deturna atenția românilor dinspre mărețele realizări (creșterea economică, de pildă), către probleme secundare (cum ar fi modificarea legislației justiției, modificare ale cărei efecte sunt minimalizate constant și obsesiv, de te întrebi de ce mai erau necesare? De ce a fost necesară o sesiune extraordinară pentru niște modificări ordinare?)

Votul pentru noul Cod Penal pare să fi încheiat era condamnărilor pe scară industrială a abuzurilor și a corupților. Direcția anticorupție devine tot mai irelevantă și marginală. Justiția și realitatea de fapt își pierd semnificația în țara unde oamenii refuză să moară, iar cuvintele refuză să mai trăiască.

Este clar că președintele Iohannis a decis ca lupta anticorupție să fie tema esențială a campaniei electorale și că războiul pentru fotoliul de la Cotroceni a fost deja declanșat. Cea mai recentă săgeata trasă către fularul lui Dragnea a fost imediat după adoptarea modificărilor la legislația penală când Iohannis a anunțat că va contesta la Curtea Constituțională modificările și a criticat „dictatura majorității” instaurată în Parlament de coaliția PD-ALDE. Chiar în 4 iulie, ziua Statelor Unite și, cumva, o zi a speranței și libertății pentru mulți cetățeni români, adică după aflarea votului favorabil dat modificărilor (moment considerat pentru mulți unul de eșec al libertăților și impas al democrației), președintele spunea că PSD a reușit „să distrugă demnitatea actului de legiferare. A reușit în scurt timp să transforme dezbaterile din Parlament într-o dezbatere lipsită de transparență, cu un rezultat previzibil.” Zdrobită de șenilele majorității, opoziția ar fi devenit ca și inexistentă. E politicianism, probabil (pentru că, deși se presupune că se referea și la ALDE, celălalt partener la guvernare, numele acestui partid nu a fost pomenit, parcă pentru a focaliza tirul pe partidul lui Dragnea și a lăsa o portiță deschisă către „liberalii” lui Tăriceanu și o eventuală înțelegere preelectorală), dar și instinct de supraviețuire. Căci și președintele se teme de posibilitatea de a fi „anihilat.” Nu fără motiv.

Liviu Dragnea a convocat o mare întâlnire a majoritarilor pentru a decide dacă și când vor iniția procedurile de suspendare a președintelui, chipurile pentru că a trecut mai bine de o lună și nu a dat curs deciziei Curții Constituționale care confirma demiterea Laurei Kovesi de la Direcția Anticorupție. De fapt, a fost iritat de sintagma „dictatura majorității” care, spune el, denotă o mentalitate de dictator, „pentru că majoritatea e unul din pilonii esențiali ai democrației. (...) E exact logica întoarsă a unui dictator, că contează doar ce vrea unul singur, care trebuie să aibă subordonate toate insitutiile – ale justiției, parlamentare, ale Guvernului, serviciile și asolut tot ce mișcă, Curtea Constituțională”.

S-a tot vorbit despre posibilitatea revocării președintelui Iohannis. Pe când Liviu Dragnea mai avea speranțe că va câștiga războiul cu justiția, excludea magnanim această posibilitate. Dar nu te poți aștepta la consecvență de la omul care a inițiat o moțiune de cenzură împotriva propriului guvern. Acum este furios. Unii ar spune că a trecut din faza de negare (de la tribunal, când era acroșat de membrii #rezist), la cea de furie când, spune Elisabeth Kuebler-Ross, pacientul frustrat se întreabă „De ce eu?” „De ce se petrec toate acestea?” și ar vrea să piară toată lumea, chiar și justiția, numai să supraviețuiască el. Ba chiar a furat startul etapei a treia, cea a negocierii. De fapt, negocierea e viața lui. Negociază cu prietenii, cu camarazii, cu adversarii pentru a ști care le sunt punctele sensibile și a profita de ele. E așadar greu de distins între negocierea cu boala (boala este, în sine, un act de corupție, de maculare a corpului/spiritului) și negocierea politică, adică ispitirea și împingerea în păcat.

S-ar zice că, după atâta negoț cu suflete moarte în scopuri electorale, Dragnea ar trebui să privească cu mai multă înțelepciune ciclurile istoriei, mai ales ale istoriei personale. N-a fost să fie. E degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat. Zilele trecute, Călin Farcaș, bolnav de un cancer pulmonar și condamnat la moarte de disfuncțiile sistemului medical, scria un ultim mesaj pe pagina sa de socializare: Nu mai am putere să mă lupt și cu statul, deși singurul impediment pe care îl am este un acord cu o clinică din Europa să mă salveze. Este extrem de frustrant și umilitor prin ce sunt pus să trec, dacă eram membrul oricărui stat din Europa eram salvat până acum, nu mai era nevoie de atâta suferință și disperare. Se strânseseră în doar câteva zile bani pentru un transplant pulmonar însă birocrația statului l-a împiedicat. Ministra Sănătății Pintea nu are răspuns la întrebarea de ce a murit Călin Farcaș. Procedurile sunt gândite în așa fel încât pentru pacienți să fie mereu prea târziu. Dacă e prea târziu, bugetul de sănătate face o economie, așa că banii pot fi deturnați către pensii și ajutoare sociale. Călin Farcaș s-a stins patru zile mai târziu după ce a scris rândurile de mai sus, iar banii adunați din donații private (200 de mii de euro) se vor duce către alt bolnav care și-a pierdut speranța că va fi ajutat de stat. Și nu sunt puțini.

Întrebat dacă are de gând să-și ceară scuze față de românii care suferă și, în cele din urmă, mor pentru că statul nu-și respectă obligațiile (și nu să-și ceară scuze față de deținuții din închisori, cum a făcut recent) Dragnea a izbucnit nervos: „Da, domne, ce vreți de la mine acum? (...) Nu aveți, totuși, o limită, zic și eu... Și moartea unui om, această tragedie, vreți s-o folosiți într-o chestiune politică?” Politica nu are legătură cu moarte. Doar cu moartea politică. Cum ai putea face legătura între coma sistemului de sănătate și politică? Niciun politician nu e preocupat de așa ceva, ci de propria supraviețuire. „Anihilarea” lui Dragnea, da, asta chiar că e o chestiune politică!

Nicio autoritate a statului nu simte nevoia de empatie pentru că nimeni nu consideră că e de vină pentru moartea domnului Farcaș. Cum nu se consideră nimeni vinovat în cazul polițistului Bogdan Gigina, mort acum trei ani după ce a căzut cu motocicleta într-o groapă nesemnalizată pe când se afla în coloana oficială a lui Gabriel Oprea. Nu e nimeni vinovat. Cum nici în catastrofa de la Clubul Colectiv nu a fost nimeni de vină. Cum nici pentru mineriade, masacrul de la Revoluție sau infernul comunist nu a fost nimeni răspunzător, deci nu trebuie să-și ceară nimeni iertare. Deși există dovezi clare, limpezi care incrimează personal și instituțional oficiali ai statului, politicieni, demnitari. Sistemul nu este niciodată responsabil. Sistemul este iresponsabil.

XS
SM
MD
LG