Linkuri accesibilitate

Nicolae Ceaușescu, un mistic al revoluției comuniste


Întrebat în 1988, în ultimul său interviu important acordat unei reviste occidentale (Newsweek International) care este hobby-ul său, secretarul general al PCR răspundea laconic, fără umor și fără echivoc: „Construirea socialismului în România”. Miturile politice au însă o durată de viață, aș spune chiar o încăpățânare și o persistență uluitoare. Sunt încă destui cei care se amăgesc cu credința că Nicolae Ceaușescu, patronul unui sistem întemeiat pe disprețul absolut pentru lege și pentru demnitatea umană, ar fi fost un veritabil patriot, un comunist antisovietic, un cavaler al rezistenței împotriva imperialismului rus.

Ceaușescu a fost un militant din categoria dură, un spirit inflexibil, rigid, înverșunat și întunecat. În fapt, partidul pe care Ceaușescu l-a venerat n-ar fi ajuns la putere în anii postbelici fără sprijinul militar și politic al lui Stalin. Desatelitizarea, atâta câtă a fost, s-a făcut printr-o continuă re-stalinizare. Comunismul românesc a interiorizat cu frenezie fixațiile cominternist-cominformiste, chiar și atunci când pretindea a se debarasa de ele. Ideea unei lupte intestine între o facțiune pro-moscovită (pasămite dominată de „minoritari”) și una „patriotică” a fost și este încă susținută de cei care refuză să vadă structurile adânci ale sistemului. În fapt, Ceaușescu nu a fost mai „patriot” decât un Enver Hoxha.

Dictatorul român a fost, pe parcursul întregii sale vieți politice, deci de la 15 și până la 71 de ani, un stalinist convins. A crezut în justificarea istorică a socialismului de tip bolșevic, în mitologia partidului de avangardă, o falangă de asceți revoluționari devotați cu trup și suflet unei cauze definită cvasi-religios, a detestat proprietatea privată, valorile liberale, multipartidismul, fracționismul, pe intelectualii critici și orice formă de disidență. Pentru Ceaușescu, partidul era o entitate transcendentă, instituție înzestrată cu o hipnotizantă, misterioasă charismă care avea dreptul să dicteze sensul vieții oamenilor. Împodobit cu vestmintele unui umanism apocrif, acest corp politic se pretindea posesorul unor formule precise („legități”) de explicare a istoriei, a naturii, a universului însuși. Ceaușescu se identificase cu ideologia pe care o predica, era posedat de ea, ajunsese să se creadă garantul purității doctrinare și al reușitei finale a unui proiect utopic menit să transforme nu doar societatea, nu doar economia, ci chiar sufletul uman. Scopul acestei acțiuni permanente de propagandă proprie sectelor de tip bolșevic ori fascist este distrugerea omului interior (spre a relua formularea poetului polonez Aleksander Wat). Comunismul nu a fost tradiționala ideologie politică, o doctrină ca oricare alta, ci o eshatologie revoluționară.

În momentul în care „patria socialismului”, adică URSS, a pornit, în anii hrușciovismului, pe calea de-stalinizării, a unor reforme relativ timide, dar intolerabile în universul mental al dogmatismului, Gheorghiu-Dej a adoptat strategia stalinismului național. A pariat pe reflexele unei marginalități ofensate, deci pe complexele și nevrozele nomenklaturii. Ca și în cazul Coreei de Nord, secta comunistă din România (devenită doar formal „partid de masă”) a trăit mereu sub semnul unui teribil, al unui mistuitor, devorant complex de inferioritate. Este ceea ce politologul Ken Jowitt identifica drept comunismul de tip paria, o formă de autarhie politică a cărei principală „legitimizare” este un fundamentalism șovin, întemeiat pe himere, rituri, mituri și anxietăți colective.

Umiliți atât în Comintern, cât și în Cominform (Biroul Informatic al partidelor comuniste și muncitorești), comuniștii români și-au luat revanșa simbolică mai ales după 1956. Au fost total de partea sovieticilor în suprimarea violentă a Revoluției maghiare, au fost recompensați prin retragerea trupelor sovietice în 1958. Simultan, partidul se „etniciza”, se debarasa de cadrele sale de bază din anii clandestinității, invocând, pentru orientarea tot mai șovină, criteriul „justei proporții în politica de cadre” (adică un fel de numerus clausus în versiune comunistă). Ca secretar al CC însărcinat cu problemele de cadre, Ceaușescu a organizat adevărate vânători de vrăjitoare în perioada 1958-1960 împotriva celor suspectați a fi „inamicii obiectivi” ai liderului suprem (evident, nu era vorba doar de cadrele provenite din minorități, ci și de foștii ceferiști care contestaseră mitologia oficială legată de rolul crucial al lui Gheorghiu-Dej în ilegalitate).

„Declarația” din aprilie 1964 (concepută de Maurer, Bârlădeanu, dar și de Ceaușescu, redactată de Răutu, Niculescu-Mizil, Ștefan Voicu, etc.) a codificat poziția PMR în relațiile dintre giganții comuniști. Era vorba de o neutralitate activă, de obținerea unor avantaje prin navigarea abilă între Scila susținerii necondiționate a Moscovei și Caribda solidarității cu stalinismul combatant și intransigent al lui Mao. Asemeni kimirsenismului în Coreea de Nord, naționalismul a fost instrumentalizat de Ceaușescu și acoliții săi pentru a inventa o nouă bază de legitimitate a regimului.

XS
SM
MD
LG