De la un cap la altul al Uniunii Europene, se vorbește cu indignare și revoltă de pericolul naționalist. Nu chiar întîmplător și deloc gratuit. Pe măsură ce alegerile generale din statele membre au început să aducă vești și rezultate proaste, liderii statelor mari ale UE au amplificat tema și au făcut din ea prima lor preocupare și obsesie. Partidele tradiționale ale stîngii și dreptei pierd teren, sînt refuzate sau sancționate în mai toate statele membre UE. Alegerile pentru Parlamentul European se apropie (mai 2019) și anunță un nou șoc pentru lumea clasică a UE sau, cum se spune, pentru establishment.
Pe măsură ce vremurile bune se sting, liderii UE descoperă simultan că Europa trebuie să facă față pericolului naționalist. Președintele Franței, Emmanuel Macron, și Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Junker, Președintele Consiliului European, Donald Tusk, dar și alți numeroși funcționari de vîrf ai ierarhiei UE, vorbesc pe un ton tot mai grav despre pericolul naționalist și perspectiva revenirii la conflicte, violență și haos în Europa. Consensul oficial e clar. Dar stă acest acord îngrijorat pe baze reale și serioase?
Mai întîi trebuie spus că îngrijorarea liderilor UE e justificată: șefi de guverne, partide și instituții UE riscă să piardă puterea sau să accepte o pondere mult redusă. Cine întrevede eșecul are tot dreptul să se alarmeze și să încerce redresarea. Pe ce teme și cu ce mijloace, e cu totul altă poveste. Pericolul naționalist nu e un argument valid, ci un semnal de panică.
În relatările alarmate ale unor Macron și Merkel, naționalismul e boala care a provocat primul și al doilea război mondial în Europa. Mai nou, după 70 de ani de pace asigurați de UE, aceleași naționalism a reînviat din motive necunoscute și riscă să desfigureze, din nou, Europa.
Merită totuși insistat: dacă naționalismul a revenit, din ce motive a revenit? Probabil, nu din senin. Liderii UE nu au sau nu vor să dea nici o explicație și preferă să transmită ideea după care noul naționalism e, pur și simplu, o boală cruntă fără legătură cu realitatea politică, socială și economică. Nimic nu îi face pe liderii UE să accepte măcar bănuiala că și deciziile lor au legătură cu revolta societăților europene. Migrația, criza economică și suprimarea tradiției trebuie să fi avut un efect asupra celor ce au trebuit să le facă față. Ideea după care niște nebuni care urzeau de mult căderea Europei s-au pus pe treabă din senin e superficială și lipsită de onestitate.
Există, într-adevăr, grupuri extremiste de dreapta și de stînga în Europa, dar importanța lor e exagerată în modul cel mai grotesc. Ele sînt o prezență infimă în așa numitul val populist european. Apoi, de prea multe ori, eticheta de extremism e aplicată automat și convenabil. Dacă naționalist, extremist, naționalist, populist e oricine nu are aceleași păreri și nu promovează aceleași probleme ca noi, atunci acuzația își pierde sensul. Cine crede că are dreptate în mod absolut și că orice altă opinie e un pericol a pășit pe un drum fără întoarcere și tatonează cu dogmatismul. Apoi, e curios că extremismul e mereu de dreapta. Acțiunile și violența de stradă ale stîngii sînt, cumva, legitime sau trec neobservate. Iar asta spune că, după toate semnele, asistăm la o dispută forțată de pe pozițiile stîngii împotriva politicii și valorilor de dreapta. Ceea ce e un pic altceva decît lupta cu naționalismul. Dar problema cea mai mare a acestei campanii e o chestiune de cunoaștere și reeducare istorică. Altfel spus, discursul axat pe recrudescența contemporană a naționalismului rescrie istoria cu mînă vinovată.