O nemaipomenită vrajă se desprinde de la Viaţa elfilor, Nemira, 2015, cel de-al treilea roman al franţuzoaicei Muriel Barbery, după ce că precedentul, Eleganţa ariciului, era însăşi întruchiparea rafinamentului. Este vorba, în primul rând, de-o scriitură muiată în atmosfera de basm, dar filtrată printr-o mare tradiţie literară, după cum observă şi cronicarul de la Le Figaro: „O inspiraţie multiplă străbate aceste pagini, de la Jules Verne la J.K. Rowling, dar şi de la Jean Giono la Sylvie Germain, căci în poveste se îmbină natura, arta şi magia”.
Totul începe în clipa în care Maria, o copilă de 11 ani, din Franţa, „a simţit lângă ea, în ceaţa de la ora cinci, prezenţa unei făpturi nevăzute, despre care ştia (…) că era deopotrivă prietenoasă şi supranaturală”; printr-un miracol, o altă copilă de aceeaşi vârstă, de la Roma, „o poate zări pe Maria”, în satul ei din Burgundia, astfel încât „Clara i-a primit privirea drept în inimă”, şi astfel se instituie „vraja legăturii dintre muzică şi poezie”. Prima este rodul dragostei dintre un elf şi o femeie, ultima coboară doar din elfi, dar are puterea de a trece puntea în lumea oamenilor, iar împreună formează un fel de arc voltaic menit să protejeze universul ameninţat de războiul dintre elfi, şi cu asta naraţiunea se ramifică. Tocmai jocul de treceri, dintr-o lume în alta, dintr-un registru în altul, face tot farmecul cărţii, iar discuţiile dintre personaje sună cam aşa:
„– (…) se cântă sau se scriu poeme pentru a emoţiona sufletul (…). Însă nu ajunge pentru a schimba realitatea.
– De ce este nevoie pentru a schimba realitatea?
– De poveşti, normal (…)”
Este absolut contraproductiv să rezumi o poveste, aşa că – vorba lui Ion Mureşan – fac o mică gaură în text şi vă las să priviţi: „Trebuie să ştiţi că un sabot zvârlit de o mătuşă înfuriată are darul să deschidă calea prin toate trombele, ca un fel de Moise cu toate jupoanele ridicate, până la ultimul, care era roşu ca marea din Cartea Sfântă. Când a văzut breşa făcută de sabot, Angèle a sărit prin ea ca o căpriţă şi a aterizat cu toate fustele în cap într-o vântoasă furioasă, ai cărei curenţi vuiau în jurul ei” şi care „ar fi răsturnat-o pe Angèle, dacă aceasta nu s-ar fi agăţat de un şir de mătănii care, m-oţi crede ori ba, se transformase pe loc în toiag. O minune.” QED
30 august ’18
