Linkuri accesibilitate

Mizil și falsa luptă a „partidei naționale”


vladimir-tismaneanu-blog-2016

Ca șef al secției de propagandă a CC al PMR, Paul Niculescu-Mizil a fost unul dintre artizanii cultului lui Gheorghiu-Dej. În perioada 1963–64, a participat la redactarea materialelor care au dus la Declarația din aprilie 1964, considerată de istoriografia național-stalinistă drept un fel de act constitutiv al unei noi Românii, emancipată de sub tutela imperialistă a Kremlinului. În fapt, era vorba de tentativa unui grup neo-stalinist, ostil reformelor interne, de a se sustrage controlului Moscovei. Nu mai voiau să fie vasali, dar puțin le păsa de adevărata independență a țării, de neconceput în absența suveranității poporului. Nici Dej, nici Ceaușescu nu aveau intenția de a renunța în vreun fel la monopolul absolut al puterii.

Însuși faptul că Declarația a fost redactată de un grup care îi includea pe Ceaușescu, Răutu, Bodnăraș, Mizil, Ștefan Voicu spune totul despre natura sa reală. Dej, Ceaușescu, Răutu și Bodnăraș anti-staliniști? Să fim serioși. Nu vreau să minimalizez rolul lui Mizil în acea liberalizare avortată care a început în 1963. În excelenta sa teză de doctorat (i-am fost coordonator), susținută în iunie 2011 la Central European University, Bogdan Cristian Iacob discuta rolul șefului Secției de Propagandă în ceea ce el numește „cotitura națională”, inclusiv în publicarea manuscriselor lui Karl Marx despre români, un moment important, neîndoios, în despărțirea de mitologia de sorginte sovietică. Dar, demonstrează Iacob, era vorba de fapt de anexarea fondatorului materialismului istoric unei vulgate in statu nascendi menită să legitimeze grupul hegemonic care refuza o autentică de-stalinizare. Mizil a fost unul dintre arhitecții noii ideologii a stalinismului național pe care Nicolae Ceaușescu avea să o utilizeze pentru legitimarea propriei dictaturi.

Imediat după moartea lui Dej, în martie 1965, Mizil devenea secretar al CC însărcinat cu ideologia și cu problemele mișcării comuniste. La Congresul al IX-lea (iulie 1965) era ales membru al Comitetului Executiv și, puțin mai târziu, devenea membru al Prezidiului Permanent, instanța supremă a aparatului comunist. A fost unul dintre membrii cei mai influenți ai ceea ce am numit în cartea mea Stalinism pentru eternitate (Polirom, 2005) grupul aparatului de partid, deci echipa pe care s-a bizuit Ceaușescu în acapararea totală a puterii și impunerea propriei viziuni național-staliniste despre economie, politică, cultură și sănătate. O viziune fals-liberalizantă, în fapt un efort de a construi mitul unității „indestructibile” dintre partid, națiune și conducător.

Ca parte a jocului rotației cadrelor (o tactică favorită a cuplului Ceaușescu), Mizil a fost mutat din aparatul de partid în cel guvernamental, acolo unde a fost pe rând ministru al Învățământului, al Finanțelor și, în cele din urmă, la periferia vieții politice, dar cu consistente privilegii, președintele Centrocoop. A rămas până în ultima oră a dictaturii totalitare membru al CPEx. Deși menținut de amicul său Ion Iliescu în noua conducere a țării după prăbușirea regimului comunist în decembrie 1989, presiunile societății civile au dus la eliminarea sa și apoi arestarea și judecarea ca membru al lotului CPEx. A publicat câteva cărți de amintiri despre presupusa luptă a „partidei naționale” împotriva „cominternismului”, încercând să demonstreze teza independenței politicii externe românești în perioada Ceaușescu. Nu neg că au existat momente de afirmare a autonomiei PCR, dar acestea nu s-au tradus niciodată în înmuierea opresiunii interne. Ba chiar dimpotrivă, dacă ne gândim la represiunile împotriva greviștilor anticomuniști din Valea Jiului și ale membrilor Mișcării Goma (1977). Ca membru plin al CPEx, Mizil a aprobat toate măsurile punitive propuse de Ceaușescu, inclusiv cele împotriva revoltaților anticomuniști de la Brașov și utilizarea forței împotriva revoluționarilor, în decembrie 1989.

Relațiile dintre Mizil și Ceaușescu au fost marcate de un episod tragic legat de intervenția abruptă și inumană a Elenei Ceaușescu în relația dintre Nicu (fiul cel mic al cuplului prezidențial) și Donca Mizil, fiica lui Paul și a Lidiei Niculescu-Mizil (sora lui Serghei, deci mătușa Oanei). Nu știu ca Mizil să fi discutat vreodată ruptura impusă de familia Ceaușescu între Nicu și Donca. Loialitatea sa față de partid întrecea considerentele de ordin personal.

În ultimii ani ai vieții, Mizil s-a consacrat rescrierii istoriei în sensul susținut de diverșii nostalgici ai ceaușismului: Vadim Tudor, Păunescu, Săraru. A atacat cu furie Raportul Final al Comisiei Prezidențiale, iar despre mine nu a avut decât cuvinte insultătoare. M-a acuzat că sunt un fel de „trădător”, că urmăream (membrii Comisiei) vendete politice. Lucruri similare le-a proferat și Ion Iliescu, probând astfel că, dincolo de sinuozitățile unor biografii mereu retușate, cei doi foști ideologi ai PCR rămăseseră după ’89 ostatecii formei mentale bolșevice. Iliescu și Mizil fuseseră alături în 1956 în acțiunea de contracarare a undelor de șoc ale Revoluției maghiare în România. Pentru ambii, Imre Nagy a reprezentat un renegat, un „contra-revoluționar”.

Simpatia, poate reală, a lui Niculescu-Mizil pentru ceea ce s-a numit Primăvara de la Praga, nu s-a tradus în solidarizarea sa cu democratizarea inițiată de Alexander Dubček. Era vorba exclusiv de teama regimului de la București că o intervenție sovietică în Cehoslovacia ar putea crea un precedent pentru o acțiune similară în România. Nu știu ca Mizil să fi propus vreodată desființarea reală a cenzurii. Nu știu ca în discuțiile din Comitetul Executiv să fi luat poziție împotriva persecutării disidenților. Cum nu a făcut-o nici până în ziua de azi amicul său, Ion Iliescu.

Mizil a fost, fără îndoială, mai inteligent ca mulți dintre corifeii comunismului dinastic, mai cultivat, mai puțin brutal, mojic, impertinent și necioplit. Dar tocmai această sofisticare culturală, tocmai această aparență benignă a fost camuflajul unui dogmatism steril și sterilizant, al unei disponibilități infinite de a servi un experiment catastrofal.

Am dezvoltat de-a lungul anilor conceptul de stalinism național, încercând să-l disting de acela de comunism național. Stalinismul național a mizat pe desovietizare pentru a menține intacte instituțiile și metodele staliniste. Istoricul Tony Judt a folosit acest concept în marea sa carte despre Europa postbelică. Termenul este folosit de cercetători care se ocupă de Coreea de Nord. Paul Niculescu-Mizil s-a pretins un comunist național. O spun câte se poate de limpede: nu a fost! A rămas până la capăt fidel unui model rigid, un prizonier al corsetului stalinist pe care l-a acceptat încă din tinerețe și cu care a ajuns să se identifice.

XS
SM
MD
LG