Linkuri accesibilitate

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:00 0:00
Link direct


Comuniștii români au fost șocați de dezvăluirile din Raportul Secret al lui Hrușciov, la Congresul al XX-lea al PCUS din februarie 1956. Spunând acest lucru, mă bazez pe documente de arhivă privitoare la Plenara CC al PMR din 23-29 iunie și 1-3 iulie 1957. Plenara avea să joace un rol crucial în restructurarea conducerii PMR, prin eliminarea din Biroul Politic, sub acuzația de fracționism și deviere „anarho-liberalistă” a „grupului” Iosif Chișinevschi- Miron Constantinescu (de fapt, un asemenea grup nu a existat vreodată, el fiind o născocire propagandistică a lui Dej). Tema plenarei era formulată într-un singur punct al ordinii de zi: „Darea de seamă a Biroului Politic cu privire la rezultatele muncii partidului după Congresul al II-lea în lumina învățămintelor Congresului al XX-lea al PCUS”. Prezentată de Gheorghiu-Dej însuși, primul secretar al CC, darea de seamă era de fapt o justificare a poziției antireformiste a PMR.

După Congresul al XX-lea, în conducerea PMR existaseră vagi tentative de a vorbi de rolul lui Dej și al securității în excesele perioadei 1948 - 1955. Miron Constantinescu mai pronunțat, Iosif Chișinevschi în chip aluziv, lăsaseră să se înțeleagă că sosise ceasul unei „auto-critici” la vârf. Fiecare, din motive personale și cu intenții diferite, crezuse că linia hrușciovistă va fi aplicată și în România. Ceea ce a urmat în cursul anului 1956 se știe: tulburările din Polonia, venirea la conducerea acelei țări a lui Władysław Gomułka, liberalizarea, revoluția și represiunea din Ungaria, frământările și persecuțiile anti-studențești din România, apoi, în 1957, intensificarea luptei pentru putere în URSS. Comuniștii români s-au repliat pe pozițiile unui conservatorism dogmatic pentru care reformele hrușcioviste erau semnele unei maladii extrem de primejdioase.

Ceaușescu înțelesese între timp că nu este loc pentru dezbateri de niciun fel și că susținerea necondiționată a lui Dej însemna, între altele, și menținerea pe poziții admirative în raport cu defunctul tiran sovietic. În discursul său de la Plenara din iunie-iulie 1957, Ceaușescu a dovedit că nu vreun misterios instinct liberalizant îl motivase să critice Securitatea lui Drăghici în martie 1956, ci doar fixația pe rolul dominant al partidului, temă obsesivă în cazul său, care va reveni tot mai acut în acțiunile de după 1965. Pentru Ceaușescu, fanatic al tezei „unității monolitice”, partidul și conducătorul suprem se confundau total. Ceea ce este și mai important, el era printre cei care continuau să-și facă un titlu de glorie din adeziunea la metodele și ideologia stalinismului. Discursul său, mai ales referințele la revoluția maghiară, se asemăna șocant cu poziția sa în 1989. Evenimentele din țara vecină îi apăreau drept provocări ale unor elemente huliganice. Ceaușescu, membru al Biroului Politic și secretar al CC cu chestiunile de cadre, proclama ritos: „Faptul că în ajunul evenimentelor din Ungaria partidul nostru a atras atenția că acolo se desfășoară evenimente care au ajuns până în Transilvania, unde în ultimele săptămâni au venit o serie de excursioniști care au căutat să convingă studenții și intelectualii noștri să meargă pe drumul lor și tocmai de aceea, înainte de evenimentele din 23 octombrie, organizațiile noastre au atras atenția să se ia măsuri pentru ca cursul pe care l-au luat evenimentele din Ungaria să nu influențeze și poporul țării noastre”.

Cât privește chestiunea Stalin, Ceaușescu admitea pro forma existența unor „lipsuri” (deci crimele în masă și toate celelalte orori intrau sub această rubrică), dar accentua meritele lui Stalin ca lider politic, strateg militar și chiar teoretician al comunismului. Conștient că spusele sale sunt pe placul lui Dej, Ceaușescu declara: „Din operele lui Stalin noi putem trage multe învățăminte, operele lui vor trebui studiate de noi, sigur luând o anumită poziție critică față de unele probleme, ele rămân valabile și de altfel noi n-am făcut ca alții care au început să scoată operele lui Stalin de prin birouri de acasă”. Ceaușescu susținea logica stalinistă a fortăreței asediate, deci exact acea viziune în care se va bloca în perioada noului dezgheț declanșat de Gorbaciov.

Iată ce susținea Ceaușescu în 1957: „Știm, tovarăși, ce spunea Stalin în ce privește problema aceasta, că toate aceste grupuri mici burgheze pătrund într-un fel sau altul în partid introducând spiritul de șovăială, oportunismul, neîncrederea care duce la fracționism, la dezagregare, izvor al subminării partidului. A lupta împotriva imperialismului înseamnă a ajunge în situația de oameni care sunt atacați din două părți, și dinspre front și din spatele frontului. Deci lupta împotriva acestor elemente este condiția care asigură succesul luptei împotriva imperialismului”. Nu constatăm nici o distincție semnificativă între felul cum gândea și vorbea Ceaușescu în 1957, la 39 de ani, și maniheismul agresiv al retoricii anti-reformiste a anului 1989. Mai mult poate decât Dej, Stalin a fost arhetipul politic și ideologic care a inspirat socialismul lui Nicolae Ceaușescu.

XS
SM
MD
LG