Linkuri accesibilitate

Mircea Carp: „Moscova se săturase să aibă un regim comunist cu un rege în România”


Regele Mihai în anul 1947 (imagine din arhivele Majestății Sale)

Regele Mihai în amintirile unui veteran al Europei Libere - ce a însemnat Mihai al României pentru țara sa și pentru exilul românesc din perioada regimului comunist

Mircea Carp (n. 1923, Gherla) - a fost ziarist și director-adjunct al postului nostru de radio (1979-1995). Militar de profesie, a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. A fost rănit și decorat. În 1946 este dat afară din armată, datorită activităților sale anti-comuniste. Emigrează, în 1951, în Statele Unite, unde devine jurnalist și analist politic. Este mai întâi crainic, apoi redactor și director al Serviciului Romanesc al postului de radio Vocea Americii. Mircea Carp l-a cunoscut pe Regele Mihai și într-un interviu cu Oana Serafim și-a amintit mai multe momente din viața Regelui, reprezentative pentru ceea ce a însemnat Mihai al României pentru țara sa și pentru exilul românesc din perioada regimului comunist.

Europa Liberă: Domnule Mircea Carp, sunteți un veteran al Europei Libere și unul dintre oamenii care au avut privilegiul să-l cunoască personal pe Regele Mihai. Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți?

Mircea Carp: „Cea mai frumoasă amintire este când după luptele pentru eliberarea Ardealului de Nord eram un tânăr sublocotenent de abia ieșit de pe băncile Școlii militare și am fost decorat de Majestatea Sa cu cea mai frumoasă decorație pe care un tânăr poate s-o aibă de la regele său – Coroana României. Moment mare pentru mine. Sigur că au fost și multe alte momente. Am fost mereu, ca să spun așa, alături de Majestatea Sa; uneori – fizic, de cele mai multe ori – sufletește, alteori, datorită lucrurilor pe care le făceam, eram nu numai la Europa Liberă, dar mai înainte am fost director la Vocea Americii, așa că de fiecare dată am fost în contact cu Majestatea Sa. Sigur că au fost momente frumoase prin aceea că simțeam că mă găsesc lângă cel pe care atâția români îl iubeau, atâția români îl stimau, atâția români doreau să-l aibă mereu pe tron și când eram în exil regretam cu toții faptul că nu mai este acolo și că nu ne putem întoarce și noi în țară alături de tânărul nostru rege, cum era pe vremea aceea.”

Europa Liberă: Domnule Mircea Carp, cum era, care a fost rolul Regelui Mihai în exil?

Mircea Carp
Mircea Carp

Mircea Carp: „Rolul Regelui Mihai a fost acela, în primul rând, că a pus bazele unui Comitet Național, ca de altfel și celelalte emigrații – bulgară, maghiară, slovacă ș.a.m.d. –, adică, un Comitet Național, care era un fel de guvern; nu era, bineînțeles, recunoscut de nicio țară ca atare, dar erau recunoscute aceste comitete, deci și cel român, ca reprezentând țara în suferință sau țările lor în suferință. Regele nu făcea politică, era conducătorul exilului românesc, dar treburile exilului le executau membrii Comitetului Național. În cazul nostru au fost aleși foarte democratic reprezentanți în exil ai Partidului Național Țărănesc, ai Partidului Liberal și ai Partidului Social Democrat. Președinte a fost mai întâi binecunoscutul general Rădescu, ultimul prim-ministru constituțional al României, care trăia în exil în Statele Unite și pe urmă de Constantin Vișoianu, fost ministru de Externe. Misiunea era pe lângă de a ține legătura cu diversele guverne în țările în care se găseau sau chiar cu Uniunea Europeană, se chema altfel pe vremea aceea, la început, care era la Bruxelles, dar și cu emigrațiile țărilor lor, emigranți care trăiau în Europa, mulți trăiau în America ș.a.m.d. Deci, se ținea o legătură între acești oameni care își părăsiseră țara, pe vremea aceea aproape toți din motive politice.”

Regele Mihai la sediul Radio Europa Liberă de la München, împreună cu Mircea Carp (stânga) și Nicolae Stroescu-Stanisoară (dreapta)
Regele Mihai la sediul Radio Europa Liberă de la München, împreună cu Mircea Carp (stânga) și Nicolae Stroescu-Stanisoară (dreapta)

Europa Liberă: Domnule Mircea Carp, ce i-ați spune astăzi unui tânăr care nu știe nimic despre Regele Mihai? Ce a reprezentat el pentru România, pentru români?

Mircea Carp: „Cred că nu greșesc când spun că a fost, în primul rând, sufletul nostru, regele despre care un istoric român, și-mi pare rău că nu-i mai țin minte numele, a spus odată „tânărul nostru rege al mândriei și suferinței”. Într-adevăr, Mihai I a avut și o copilărie nu chiar fericită, sigur că bună, la palat, dar în viața politică a țării de atunci, mai târziu prin revenirea tatălui său, apoi un început de domnie a doua, știți că el a fost și rege când avea câțiva anișori și conducerea țării avea o regență, dar pe urmă, la început a avut o colaborare mai bună cu mareșalul Antonescu, ceea ce cu vremea s-a deteriorat, pe măsură mai ales în care mareșalul dorea să nu părăsească alianța cu Germania fără să discute această chestiune cu Hitler. Regele, văzând că lucrurile nu merg deloc bine cu această atitudine a mareșalului, a executat acea faimoasă lovitură de stat de la 23 august. Și regele acesta al mândriei noastre era, în același timp, un rege al suferinței, pentru că în toate etapele vieții sale, și aici fac o comparație – tânărul nostru rege de atunci, cel care nu mai este între noi acum a trăit aproape toți cei 95 de ani ai lui i-a trăit în România Mare. România Mare, opera strămoșului său Carol I, opera Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, operă a soldaților români, a poporului român. Și asta a fost mult pentru el. Poate chiar ultimul gând, poate, nu îndrăznesc să spun, să fi fost acela: „Bine că am avut această fericire, acest dar de la Dumnezeu să trăiesc tot timpul în România mea dragă, în România Mare”.”

Europa Liberă: Vreau să vă mai întreb ceva. Care este adevărul despre acea abdicare a regelui? Generații întregi de români au aflat o poveste neadevărată legată de abdicarea regelui. Profesorul Tismăneanu numea acel moment „un dictat din ordinul lui Stalin, o lovitură de stat ilegală și criminală”. Cum a fost de fapt?

Mircea Carp: „Fără ca să fiu cineva care să fiu întru totul de acord cu domnul Tismăneanu în părerile sale, e și dreptul meu de om liber, dar găsesc că ceea ce a spus în această privință domnul Tismăneanu corespunde adevărului. Regele, după ce se dusese la căsătoria Reginei Elisabeta a Angliei, la Londra, unde se dusese și cu speranța că va primi niște sfaturi din partea conducătorilor Marii Britanii, sfaturi care n-au venit deloc de acolo, a întâlnit-o pe viitoarea sa soție, Regina Ana, venerabila și mult respectata Regină Ana de mai târziu, dar s-a întors în țară, știind foarte bine ce îl așteaptă. Și anume: o abdicare forțată, pentru că trecuse vremea când Moscova, că Moscova conducea treburile în România, că Moscova se săturase să aibă un regim comunist cu un rege. Și în orice caz cu un rege care le făcea multe, multe greutăți. A fost, când s-a întors de la Londra, erau sărbătorile Crăciunului, era la Sinaia la castel și a fost chemat de urgență la București, pentru că „trebuie să discutăm anumite chestiuni importante”. Când a venit acolo a și văzut că în jurul Palatului Elisabeta erau postați soldați. Am aflat mai târziu că era vorba de soldați ai Diviziei „Tudor Vladimirescu”, formată în special din prizonieri români, care trecuseră de partea sovieticilor încă în timpul captivității. În birou au venit Gheorghiu-Dej, în calitate de șef al Partidului Comunist, și Petru Groza, în calitate de prim-ministru. Unul din ei, dacă nu mă înșel, Gheorghiu-Dej a scos revolverul și i-a spus regelui: „S-a terminat, a venit momentul să divorțăm”. Regele a înțeles repede despre ce este vorba și i s-a pus chiar în față un act de abdicare și amenințarea că, dacă se opune, în jurul palatului e armată și riscă să vadă cum vor fi omorâți peste două mii de studenți români, ca măsură de represalii împotriva regelui, împotriva faptului că nu vrea să abdice. Aceste din urmă declarații aparțin chiar Majestății Sale, pe care le-a făcut în diverse interviuri, pe care le-a dat la radio și la televiziune. Bineînțeles că a semnat în fața unei astfel de amenințări. N-a vrut să sacrifice două mii de vieți de tineri români pentru ca să rămână mai departe rege sau, respectiv, să nu mai rămână deloc, că oricum îl scoteau de la putere. S-a întors la Sinaia și s-a pregătit pentru plecare. A plecat din Gara Regală de la Sinaia cu un spalier pe dreapta și pe stânga de ofițeri cu spatele la el și fiecare cu săbiile în pământ și fără să-i dea niciun onor. Am aflat și am aflat de la bunul meu prieten Mircea Ionnițiu, fostul secretar și prieten al regelui, care mi-a spus că unul din ofițeri a întors totuși capul și s-a uitat spre rege care mergea spre trenul care trebuia să-l ducă în exil. Îl cred, pentru că Mircea Ionnițiu era un om de mare onoare. A plecat nu cu vagoane sau mai știu eu ce pline de aur sau de picturi, sau de nu știu ce, a plecat pur și simplu cu cât i-a dat voie Guvernul comunist de la București să ia din țară. Nu intru în amănunte, pentru că istoricii și cercetătorii români știu mai bine ce se găsea în aceste vagoane. Controlul a fost foarte sever, până și ei personal, regele și suita sa, au fost sever controlați și nu era vorba de nicio avere. De altfel, regele a plecat în exil și la început și pe urmă mai târziu chiar a dus o viață foarte modestă și uneori foarte grea. Nu vreau să intru în amănunte, dar vreau să vă spun, de exemplu, despre felul patriotic și corect în care s-a manifestat regele. Unul din ele. Ca să-și câștige existența, la un moment dat a primit un post de pilot de antrenament la marea uzină de avioane americane din California, Lir Company. La un moment dat, această companie a încheiat un acord comercial cu Uniunea Sovietică. Reacția regelui, îmi închipui că vă dați seama imediat, a fost aceea de a-și da demisia și de a pleca de acolo și de a rămâne într-un fel fără niciun ban în buzunar. S-a ocupat de gospodărie, de nu știu ce, ce a putut să facă până când, mă rog, lucrurile s-au aranjat puțin. Avea o soție și cinci fete de întreținut, ceea ce nu e ușor pentru nimeni și nu era nici ușor pentru el care nu avea milioanele de aur de care vorbeau comuniștii de la București. Așa s-a desfășurat.”

Europa Liberă: Vreau să vă mai întreb ceva. Cum vedeți, ce au pierdut astăzi România și românii?

Mircea Carp: „În primul rând, cred că au pierdut un om corect, un om cinstit, un om modest, un patriot român și un exemplu, un exemplu foarte important pentru un neam întreg, care avusese și înainte și domni, și domnitori, și unii foarte buni, alții măreți; am mai avut și mai multe cazuri mai puțin plăcute din istoria noastră. Mihai a fost un om de la început modest. Și-a făcut prima educație, ca să spun așa, afară de cea de acasă, când a fost înscris de tatăl său la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu, mutat la Predeal, după cutremurul din 1940; a făcut Liceul Militar venind din când în când, el avea clasa lui personală, dar Regele Carol al II-lea a vrut foarte mult ca el să primească și o educație militară încă din fragedă tinerețe și l-am avut camarad când venea o dată pe semestru, cam o săptămână, și stătea cu noi. Era un camarad foarte bun, era un om modest, era un tânăr modest, nu o făcea pe grozavul, dacă-mi dați voie așa un termen la repezeală găsit, și de altfel profesorii și ofițerii instructori, toți primiseră clare ordine să-l trateze ca pe oricare alt elev de la Mănăstirea Dealu. L-am avut coleg, l-am avut prieten, ca să spun așa, eu nu, personal, că eram cu o clasă sau două mai mic decât el, dar ceilalți din clasa lui și în general toți elevii. Ei, că la joacă, la fotbal mai primea câte un ghiont de la vreunul din camarazi și avea el grijă la meciul următor să-și ia revanșa, dar astea erau toate lucruri care aparțineau tinereții și care îi dădeau și mai mult farmec lui Mihai I. Când a vizitat el prin 1956 America, într-o vizită neoficială, dar a fost primit și la Casa Albă, lângă președinte, și de vicepreședinte, protocolul. Și după mai multe zile de vizite, de discuții, călătorii, când s-a întors seara acolo unde locuia, la hotelul Waldorf Astoria, cel mai mare hotel din New York, i-a spus directorului care-i venise în întâmpinare că-i foarte obosit și că ar prefera să aibă masa adusă sus unde era. Bineînțeles că s-a întâmplat așa. Un bun prieten de-al meu, un alt bun prieten de-al meu, Șerban Ionescu a asistat la scenă, așa că eu o redau cuvânt cu cuvânt. Și când regele și cu domnul Ionescu așteptau să vină mâncarea, la un moment dat au auzit un ciocănit la ușă, s-a dus să deschidă ușa prietenul meu și a venit un valet cu mâncarea pentru rege, cu cele comandate de rege. A făcut doi pași în interiorul suitei, s-a oprit, a bătut călcâiele și a spus: „Să trăiți, Maiestate!”, pe românește. „Să trăiți, Maiestate, eu sunt sergentul…”, am uitat numele lui, „eu sunt sergentul cutare, am fost ofițer în Regimentul de Gardă al Majestății Voastre”! Vă puteți închipui cum au rămas și regele și domnul Ionescu… Și s-a dus regele la el, i-a strâns mâna, au stat puțin de vorbă, după aia a plecat tânărul valet, bătând din nou călcâiele și luându-și rămas bun de la regele său, iar în urmă lăsând un rege foarte emoționat de această întâlnire la Waldorf Astoria, pe un zgârie-nori american, cu un fost soldat al lui din România, acum refugiat.”

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG