Linkuri accesibilitate

„Să nu uitaţi că memoria este inepuizabilă. A lui Dumnezeu şi a tot ce facem, și ce gândim”


A doua parte a convorbirii dintre Vasile Botnaru și părintele Anatol Goncear, parohul Bisericii Sfinții Trei Ierarhi din Chișinău. (VIDEO)

Ori de câte ori vom încerca să ne aprofundăm în etimologia mega hibridă a cuvântului Paști, vom descoperi un larg diapazon semantic din care ne putem decupa propria percepție a evenimentului fundamental al creștinismului – învierea lui Iisus Hristos la a treia zi după răstignire. Paștele ne oferă nu numai prilejul nemărginitei bucurii, dar și dezlegare pentru frământări și confesiuni, ce ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine. Aceasta mi-am propus de fiecare dată în emisiunile pascale ale Europei Libere.

Astăzi continuăm dialogul cu părintele Anatol Goncear, parohul Bisericii Sfinții Trei Ierarhi din Chișinău.

Europa Liberă: Să continuăm cu un aspect cumva legat de Paştele Blajinilor. Am terminat rândul trecut discuţia cu asteriscul dumneavoastră că moartea este un alt început. De dincolo nu a venit niciun martor cu filmări video pe telefon să spună „uite cum e acolo”, dar toată lumea este absolut convinsă că aşa e acolo sau crede. Are totală încredere în modul în care prezintă biserica viaţa de apoi, acel început şi, mai ales, acea triere în funcţie de păcatele pe care le-ai făcut sau nu. Pe ce se bazează, în general, această încredere că viaţa care începe după moarte sau continuă după moarte e anume aşa şi nu altfel?

Anatol Goncear: „Dacă nu e aşa, atunci viaţa este absurdă. Este absurd atunci să mai discutăm de viitor, prezent, bine, rău. Atunci, înseamnă că răul care domină astăzi omenirea este o normalitate. Tot haosul care e în jurul nostru înseamnă că îşi are rânduiala lui. Ori, omul prin cuget, prin suflet, prin conştiinţa lui îşi dă acest răspuns. Nu poate să fie aşa, nu poate să se termine toate odată cu trecerea mea din lumea aceasta. Şi atunci înţelegem că cei care se gândesc la o viaţă bună doar aici, pe pământ, aceia şi-o croiesc aşa. Ce pretenţii putem avea la ei? De ce să ne supărăm pe cei care ne fură şi vor să trăiască bine, dacă viaţa se sfârşeşte odată cu moartea? Sau fiecare dintre noi. Și vedeţi că absolut toate popoarele lumii încearcă să-şi spună totul dincolo de moarte. Adică, dincolo de moarte, ar fi veşnicia sau locul unde nu mai există moarte. Veşnicia în care nădăjduim, prin credinţă, să moştenim acele frumuseţi veşnice.”

Vasile Botnaru
Vasile Botnaru

Europa Liberă: Şi dacă acolo e veşnicia şi aici e o clipă, ce valoare are dar viaţa aceasta în care noi atâta ne zbuciumăm şi vrem să ne împământăm valori?

Anatol Goncear: „Filosofii secolelor IV, V, VI, până în secolul VIII, sunt filosofii patristici, pe care astăzi puţini îi studiază şi pe majoritatea i-au exclus din studiu. Dar aceşti filosofi, care sunt şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, de altfel, mai ales Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre moarte ca a fi cea mai înaltă înţelepciune. Deci, dacă ea este cea mai înaltă înţelepciune, spune: „Mă gândesc să trăiesc azi corect şi bine, şi drept, că, dacă mâine mor, să pot trece în cele veşnice pentru a mă bucura de prezenţa lui Dumnezeu”. Iar dacă astăzi tot ceea ce facem noi, că spuneţi că nu s-a întors nimeni de acolo, s-au întors, îl avem pe Lazăr, care s-a sărbătorit la Florii. Putem înţelege că Lazăr a înviat a patra zi din morţi. Mai avem încă alţii, fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair, din Evanghelie vorbesc. Iar Lazăr a patra zi, ca un fel de demonstraţie a vieţii dincolo de mormânt, în putrefacţie avansată. Care au fost în Israel ştiu căldurile de acolo şi ştiu că nu poate să reziste, la noi trei zile, acolo nicio zi nu îl ţin. Şi atunci dovezile scripturistice şi învăţătura evanghelică ne spun despre viaţa de apoi, nu ne vorbeşte Mântuitorul de viaţa de aici. Nu are treabă credinţa cu viaţa de aici, ceea ce oamenii greşesc, atunci când cred în Dumnezeu pentru viaţă pământească. Aici, probabil, e toată dezamăgirea.”

Europa Liberă: Dar oamenii se roagă: „Dă-mi, Doamne, sănătate”, cel puţin, sau: „Dă-mi, Doamne, un bilet mai bun la examen”.

Anatol Goncear: „S-au transformat lucrurile acestea de rugăciuni în nişte meschinării înguste; în nişte lucruri pe care, dacă le vom accepta conform Scripturii: căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, restul vi se va adăuga vouă. Noi, cu toate acestea, vedem că omul ori că se roagă, ori că nu se roagă, oricum mănâncă dimineaţa, la amiază şi seara, se îmbracă, se găteşte, se chiteşte. Noi toate acestea le trăim nu pentru că suntem credincioşi.”

Europa Liberă: Dar ce păţesc cei care nu corespund rigorilor atunci, la „examenul” lui Dumnezeu, când se uită la „dosarul” cu care vine „subsioară” acolo?

Anatol Goncear: „Dumnezeu e permanent la uşa sufletului nostru. Ce este sufletul nostru? Este ceea ce Dumnezeu a creat. Omul este chipul şi asemănarea sa. Şi atunci când Hristos spune: „Stau la uşă şi bat”, Hristos stă la uşa pe care el a zidit-o şi bate cu răbdare. Dacă va auzi omul, îi va deschide şi Dumnezeu va intra. Şi spune: „Voi fi împreună cu el”. În momentul în care omul se face că nu aude această bătaie în uşă a lui Dumnezeu, când omul se face indiferent şi habarnic de tot ceea ce ţine de credinţă şi de mântuirea sufletului lui, după plecarea din lumea aceasta, Hristos spune foarte clar: „Pleava se dă pe vânt”, adică, când se va alege grâul de neghină şi când se va alege grâul din pleavă. Aceasta este. Oricum, agricultorii se bucură de roada grâului, nu de roada plevei sau a paiului, deşi şi acestea sunt necesare pentru foc, pentru nutreţ, pentru orice. Dar bogăţia e în grâu. Aşa şi omul, când mergi cu un „dosar” neperformant, te priveşte. De aceea trăieşti, ca să îţi faci rânduială. De aceea suntem intelectuali toţi, ca să avem cunoştinţă de cauză.”

Europa Liberă: Dar trăieşti 50 de ani în păcat, desfrâu, iar pe la bătrâneţe de apucă credinţa şi te pocăieşti, şi te rogi. Câştigi în felul acesta o indulgenţă, se şterge tot backgroundul?

Anatol Goncear: „Lucrarea aceasta este mincinoasă, să ne pocăim la bătrâneţe pentru că problema e că poţi să nu ajungi. Din cauza zilelor în care trăim omul este pus în pericol permanent. Şi nu poţi lăsa pe ultima sută de metri tot ceea ce trebuie să faci toată viaţa. Viaţa omului este o clipă.”

Europa Liberă: Dar sunteţi de acord că unii au iluzia aceasta că, de exemplu, ctitoresc o biserică şi chiar i se dă „certificat” că s-a spălat de păcate?

Anatol Goncear: „Da. Şi la urmă i se dau banii înapoi, nu e nicio problemă. Nu ctitoria de biserică din bani furaţi sau din bani câştigaţi necinstit te face pe tine marele om în faţa lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu îl putem amăgi cu ochelari sau fără ochelari, cu bani în buzunar sau fără bani. Dumnezeu este drept judecător şi aceasta trebuie fiecare dintre noi să înţelegem că, dacă pe noi ne putem amăgi, unul pe altul cumva, la Dumnezeu te vei duce cu lucrurile concrete. Pentru că omul, de altfel, aici, pe pământ, este cel care trebuie să săvârşească sau să desăvârşească lucrarea lui Dumnezeu din cer. Pământul este raiul pe care noi îl construim. Şi când te-ai dus cu un rai transformat în iad, vedeţi cum trăiesc bogaţii sau oamenii care s-au făcut bogaţi – şi noi ne dăm seama că e greu cinstit să te faci bogat – şi-au pus pază la poartă, și-au pus gratii la uşi, ferestre, şi-au pus poliţie într-o parte, şi-au pus poliţie în alta. Și îţi dai seama că el trăieşte într-o puşcărie comodă. Acesta şi este iadul – amăgitor. Nu cred că eşti fericit atunci când trăieşti din toate părţile păzit.”

Europa Liberă: Părinte, dar şi la biserică sunteţi nevoiţi să puneţi gratii la ferestre, ca să nu intre bandiţii.

Anatol Goncear: „Aşa este. Dar noi ştim că toate acestea sunt formale. Le punem pentru că vine poliţia – ne cere, vin pompierii – ne cer să punem stingătoare, să facem geamuri nu ştiu de care, care să se deschidă singure, uşi, gratii. Vine poliţia – ne cere să punem semnalizări.”

Europa Liberă: Dar dacă ar fi după dumneavoastră, nu aţi pune?

Anatol Goncear: „Nu ştiu. Nu văd un sens pentru că oricum, cu toate acestea, intră hoţii şi în casa omului. Nu lacătul îl opreşte pe om să nu facă păcatul, dar morala, conştiinţa, credinţa, până la urmă.”

Europa Liberă: Întrebarea pe care aţi auzit-o de la copii şi eu îndrăznesc să vă o adresez: cum are Dumnezeu atâţia ochi ca să-i vadă pe toţi ce fac în aceeaşi secundă?

Anatol Goncear: „Pământul e mare când stăm noi pe dânsul, dar când ne îndepărtăm de el, este mic şi devine, poate, invizibil, când ne îndepărtăm în cosmos. Iar omul este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi fiecare mişcare a omului, spune Mântuitorul în Evanghelie: „Sunteţi mădularele trupului meu’.”

Europa Liberă: Adică, rezonează acolo.

Anatol Goncear: „Sigur că da. Şi orice mişcare incorectă făcută de tine se reflectă în partea cealaltă.”

Europa Liberă: Şi nu doar fizică mişcare, chiar şi cu gândul?

Anatol Goncear: „Orice. Orice.”

Europa Liberă: Iarăşi, o percepţie profană, poate chiar personală. Eu dacă sunt curios să mor, apoi pentru ca să mă întâlnesc cu înaintaşii noştri, ca să îmi văd părinţii, bunicii, ca să dau mâna cu Ştefan cel Mare undeva la un picnic, să îi spun: „Măria Ta, ai ajuns pe bancnote, sărut mâna”. Dumneavoastră condamnaţi o asemenea percepţie a înţelepciunii morţii?

Anatol Goncear: „Mă bucur că aveţi aşa gânduri, dar atunci trebuie să vă pregătiţi. Pentru că, dacă îl avem pe Ştefan cel Mare un sfânt şi înaintaşii noştri, cu siguranţă, toţi au fost nişte sfinţi, martiri şi oameni de înaltă calitate, de atât că suntem noi astăzi – pentru că nu ştim dacă noi lăsăm ceva în urma noastră, de atâta că nu se mai nasc copiii, sunt avorturi mai multe decât naşteri – și atunci, constatăm că întâlnirea noastră cu Ştefan cel Mare nu va fi una prin care noi îl vom emoţiona pentru faptul că am fost patrioţi sau am fost români şi am luptat pentru românism.”

Europa Liberă: Adică, riscăm să o luăm cu „paloşul pe spate”?

Anatol Goncear: „Riscăm să ne spună: „Auzi, stai într-o parte acolo, lăsăm noi picnicul. Trebuia să ai comportamentul corespunzător”. Sau devizul pe care l-a votat Ştefan cel Mare şi ni l-a lăsat nouă ca înţelepciune şi ca lucrare, nu doar să spunem că îl iubim sau să punem flori în faţa monumentului şi buni şi răi, și cu ocazie, şi fără ocazie.”

Europa Liberă: Părinte, dar nu a făcut un deserviciu închinăciunea aceasta exaltată în faţa lui Ştefan cel Mare? Că de multe ori s-a încocoloşit într-un fel de falsitate de aceasta şi mai mult dăunează decât ne ajută, într-adevăr, să ne mobilizeze? Sau nu?

Anatol Goncear: „În momentul când vezi că merge şi Dodon, şi Lupu, şi cutare, şi cutare...”

Europa Liberă: Exact la aceasta mă refer.

Anatol Goncear: „...în faţa monumentului, sigur că este absurdă situaţia. Monumentul este un simbol, la care putem la sărbătorile naţionale să ne îngrămădim sau să hotărâm ceva, mă rog, ca fiind Piaţa Marii Adunări Naţionale. Dar aceea că la orice icnet sau la orice lucrare, cât de mică, imediat camerele de luat vederi şi elita politică apare acolo, nu înseamnă că îl impresionează pe Dumnezeu sau pe sfânt. Aceasta este un fel de manipulare uşoară.”

Europa Liberă: Dar eficientă, din păcate.

Anatol Goncear: „Poate.”

Europa Liberă: Suntem în săptămâna când ne cinstim părinţii. Am vorbit cred că de foarte multe ori, dar nu strică să mai vorbim o dată. Cum trebuie să ne cinstim, în general, părinţii, înaintaşii? Pornind de la ceea ce spuneaţi dumneavoastră în trecut că nu toţi dintre ei au fost vrednici. Între cei decedaţi şi plecaţi către Domnul sunt şi călăii, torţionarii, sunt şi victimele lor. Mă rog, despre morţi sau deloc, sau de bine.

Anatol Goncear: „E din context luată fraza.”

Europa Liberă: Da. Trebuie şi aici să facem ordine cu morţii?

Anatol Goncear: „Sigur că da. Nu în sensul să nu îi iubim. Nu poţi să-i interzici unui copil să-şi iubească tatăl sau mama, indiferent cum au fost ei. Dacă îi iubim, atunci să îi iubim. Dacă istoria i-a făcut călăi, torţionari, netrebnici sau sfinţi, înaintaşul, dacă a revenit la o poziţie normală şi a conştientizat căderea buneilor, străbunilor şi a părinţilor, nu poate decât să se roage pentru ei. Aceasta este cea mai mare dragoste. Dragostea este virtutea cea mai înaltă a bisericii. Şi atunci, iubirea biruie toate. Singurul mod de a ne demonstra iubirea faţă de înaintaşii noştri este rugăciunea şi comportamentul adecvat, atunci când suntem la cimitir sau atunci când mergem la cimitir.”

Europa Liberă: Pardon, aici vreau să fac o paranteză. Preoţii de fiecare dată, când oficiem înmormântarea, spun să ne rugăm. Şi multă lume înţelege că, de fapt, să îi ajutăm în aceste 40 de zile să îi rânduiască Dumnezeu. Şi după acele 40 de zile, e important să ne rugăm pentru ei?

Anatol Goncear: „Dar nu încetează iubirea vreodată. Nu vedeți, Dumneavoastră nu l-aţi cunoscut pe Ştefan cel Mare, dar îl iubiţi şi vreţi să vă întâlniţi cu el.”

Europa Liberă: Zău, mi-aş dori.

Anatol Goncear: „Şi noi îl iubim. Şi nu numai pe Ştefan, îl iubim şi pe Alexandru cel Bun, şi pe Dragoş Vodă vrem să îl vedem, Întemeietorul. Nu înseamnă că nu exista România. Mă rog, România noi ştim că tot nu e ceea ce şi-au dorit românii. Dacă iubim, atunci noi putem să ne rugăm pentru toţi, putem să îi iubim pe toţi. Şi aceste pomeni, aceste rânduieli pe care le facem noi, să le facem cu dor de Dumnezeu, cu dor de a ne întâlni cu ei în Împărăţia Cerească. De atât le facem, ca să ne întâlnim cu ei în Împărăţia Cerească. Dar nu le facem din moft sau dintr-o datorie.”

Europa Liberă: Sau din fală uneori.

Anatol Goncear: „40 de zile... Omul a trăit 60 de ani în ticăloşii sau fără rânduieli bisericeşti... S-a format o tradiţie. Tradiţiile populare nu toată vremea sunt paralele cu cele bisericeşti. Pentru că biserica, ca rânduială, are să se roage pentru cei adormiţi, iar omul deja a făcut din aceasta fel de fel de tradiţii şi obiceiuri care nu au nicio legătură cu ceea ce propune biserica. Şi atunci e bine să ne rugăm şi bine că s-au pus oroacele acestea, măcar în ele omul să vină să facă o rânduială. Altfel, în toată ziua te poţi ruga, în toată ziua poţi face o rugăciune, să zici: „Mamă, tată, iartă-mă că v-am dezamăgit undeva’.”

Europa Liberă: Mai am o întrebare dificilă care mă frământă. Discutam cu colegii mei despre un subiect delicat, preoţii şi războiul, preoţii şi luptele acestea. De ambele părţi ale baricadelor stau nişte preoţi care îi încurajează pe ostaşi să lupte pentru o cauză. Şi, iarăşi, vorbim despre Ucraina şi Rusia, conflictul acesta. Cum dumneavoastră rezolvaţi acest subiect dificil?

Anatol Goncear: „Acelaşi lucru a fost şi în ’92 la noi. De ce să ne ducem în Ucraina, dacă noi am trecut prin acelaşi calvar? Când cel care ne socoate de fii îşi trimite călăii să ne împuşte; când cel care ne socoate de supuşi binecuvântează călăii să ne omoare, ca după aceea să fie primit mai ceva ca un preşedinte. Sunt nişte lucruri absurde şi neînţelese. Dar e ceea ce am vorbit şi la biserică, pot vorbi şi de fiecare dată dacă sunt întrebat, aici îşi arată nu punctul de vedere religios al bisericii ruse pe teritoriile fostelor republici sovietice, ci interesul politic. Dacă l-ar interesa starea mea sufletească, atunci ar spune: „Opriţi războiul”. Şi primul care ar trebui să stea acolo în Doneţk sau în Lugansk ar fi patriarhul. Și fără frică de moarte. Pentru că a fi patriarh sau episcop, spune apostolul Pavel, sau în prima perioadă, primară, a creştinismului însemna să fii primul care eşti condamnat, dar nicidecum să te ascunzi în spatele bodyguarzilor. Şi atunci, pentru a opri războiul de acolo, că şi dintr-o parte, şi din alta stau cu icoana în ţeava tunului, ar trebui să stea conducătorii bisericii care ori să scoată, să nu mai profaneze crucea şi icoana şi să spună: „Bateţi-vă ca proştii. Şi nu e un interes religios aici, e unul politic.” Şi să o spună clar şi tare. În momentul în care nu o spun, ne dăm seama că e doar luptă pentru teritorii şi nicidecum pentru altceva. Aceasta este faţa barbarului care nu s-a săturat de cucerire, deşi Ucraina este străbunică a lor sau bunică. Lovesc în bunica ca să îşi ia întâietate. Şi e dureros. Să spunem noi, în ’92 am trecut prin durerea aceasta, dar noi, într-adevăr, nu suntem ruşi şi nu avem cum să fim. Nici moldoveni nu suntem, decât suntem din Moldova, dar suntem un stat. Suntem din Moldova, suntem moldoveni, dar de altă etnie, nu neapărat să vorbim, să gândim şi să avem altă cultură şi istorie.”

Europa Liberă: Dar credinţa, oricum, e mult peste state.

Anatol Goncear: „Sigur că da. Credinţa, ca atare, nu are graniţe, suntem fraţi întru Hristos, nu are cum să se lupte. Ceea ce se face este o greşeală enormă. Și s-a făcut. Este o greşeală enormă. Vor răspunde, eu aşa zic. Vor răspunde în faţa lui Dumnezeu. Nu vor avea răspuns sau îndreptăţire în faţa lui Dumnezeu că au făcut drept sau nu. Atât în ’92, cât şi acum în Ucraina. Și tot ceea ce s-a întâmplat din 1812 cu Basarabia. Fiind un pământ creştin şi ortodox, ruşii ar fi putut să ne lase în pace, atunci când ne-au acceptat ca pradă de război şi nicidecum ca eliberatori.”

Europa Liberă: Da. Eu aici aş pune punct. Pentru că după aceasta nu ştiu ce să vă mai întreb. Doar aş constata, dacă mi se permite, o concluzie pentru radioascultătorii noştri, pentru cei care privesc acest interviu: să nu uitaţi că memoria este inepuizabilă, a lui Dumnezeu şi tot ce facem, tot ce gândim, tot ce am vrut să înfăptuim rămâne într-o memorie, într-un „gadget” inepuizabil şi odată şi odată de acolo ni se va scoate „dosarul” şi vom fi traşi la socoteală. Şi înţeleg că nu trebuie să contăm pe faptul că ne vom pocăi. Trebuie să fim vrednici în fiecare secundă. Și atunci vom fi înconjuraţi de oameni vrednici. Dacă noi vom fi vrednici şi ne vom strădui să fim morali, atunci avem tot dreptul să contăm pe faptul că şi cel de alături va fi la fel de vrednic. Şi atunci, ne vom simţi într-o comunitate, într-o credinţă şi răsplătiţi pe măsură. Aici şi acum, dar şi după. Să ne auzim de bine.

XS
SM
MD
LG