Linkuri accesibilitate

Mărturii la împlinirea a 25 de ani de la încheierea războiului de pe Nistru.

Războiul de pe Nistru s-a încheiat în urmă cu 25 de ani, cu semnarea unui document de încetare a focului dintre Republica Moldova și Federația Rusă, la 21 iulie 1992. Dar „dezghețarea” conflictului este încă departe, mai departe decât și-au imaginat semnatarii acelor înțelegeri. Un sfert de secol nu a fost suficient pentru cicatrizarea rănilor acelui conflict militar, cum este definit de politologi ca să diminueze tragismul.

Datele oficiale arată că în timpul războiului au murit circa 280 de persoane, alte aproape 300 de persoane au rămas cu traume și dizabilități. Aceste cifre lasă în afara evidențelor victimele colaterale, cum ar fi familiile combatanților.

Această durere nu are cum să fie contabilizată, dar nici nu poate fi neglijată, spune Irina Aramă originară din Cimișlia. Avea 9 ani când tatăl ei Gheorghe a plecat la război. Peste câteva luni după asta, viața familiei lor s-a întors pe dos.

Irina Aramă
Irina Aramă

„Taică-meu a fost chemat ca voluntar și s-a întors ca o persoană invalidă, fără nicio speranță pentru viitor. Foarte bine că și-a reluat viața, că a reușit să facă o viață normală.”

Gheorghe Aramă a fost rănit la cap. Exact în momentul când își scosese casca. A fost internat în spital în comă, a avut mai multe operații, după care s-a întors acasă fără o mână și fără un picior, cu gradul I de invaliditate.

„Nu țin minte să fi vorbit cineva în casă că taică-meu e la război. Spuneau că era la serviciu, eram copii mici, n-am avut relații directe cu persoane care au fost sau să se fi povestit în casă. Când s-a întâmplat, atunci am descoperit cauza. Probabil, părinții n-au vrut să ne deranjeze, să ne spună, sau nici ei nu erau conștienți de ceea ce se întâmpla. La noi nu se discuta ce s-a întâmplat, pentru că era tabu, era o frică, era un argument cred că foarte neplăcut.”

O perioadă îndelungată Gheorghe Aramă a fost țintuit la pat, dar cu timpul viața a revenit cumva în albia cotidianului. Irina spune că a înțeles prin ce a trecut tatăl său abia în adolescență, când se vorbea despre războiul de pe Nistru la școală, între prieteni, după ce a discutat cu persoane ale căror familii tot au fost afectate de război. Femeia spune că încearcă să vadă partea luminoasă a lucrurilor.

„De multe ori în familie discutăm despre asta și zicem că a fost bine că a fost așa și nu altfel, încercăm să vedem latura pozitivă în orice situație.”

Irina se scuză că vorbește limba română cu accent și regretă că ține minte puțin din graiul matern. E lesne de înțeles – locuiește în nordul Italiei de 14 ani. Acolo demult se simte ca acasă. Are familie și persoane dragi, dar mai ales un loc de muncă în domeniul preferat – educația copiilor. Dacă ar fi rămas în Republica Moldova, spune că nu ar fi supraviețuit din salariul unei educatoarea sau învățătoare.

În fiecare an, familia Aramă comemorează combatanții căzuți în stânga Nistrului și fac o masă la care invită persoanele apropiate. Irina însă nu marchează cu roșu în calendar aceste întâlniri de familie.

„Eu personal nu am nicio ocazie și nicio dorință să celebrez ceva, care pentru mine n-ar fi trebuit să se întâmple în general.”

La lupte au fost mobilizați în primul rând polițiștii și alți oameni ai legii, dar mulți dintre participanți au fost înrolați cu titlul de voluntari. Nicolae Mocanu este feciorul unuia dintre ei.

Ion Mocanu
Ion Mocanu

Tatăl său Ion Mocanu a fost la Coșnița, Dubăsari – unul dintre platourile pe care timp de patru luni au avut loc cele mai grele lupte. Purta geanta cu „Crucea Roșie” – simbolul internațional al ajutoarelor medicale pe câmpul de luptă. A fost împușcat mortal în ultima zi de război, când a răspuns la strigătul de durere al unui soldat. Astfel, la vârsta de patru ani, Nicolae a rămas singur alături de mama, dar mult mai târziu a înțeles de ce.

Nicolae Mocanu în studioul Europei Libere la Chișinău
Nicolae Mocanu în studioul Europei Libere la Chișinău

„Puțin îmi aduc aminte despre război sau despre tatăl meu. Am anumite amintiri vagi. Mama mea spunea că tresăream prin somn, mă temeam că o să vină să mă împuște, lucruri care cel mai probabil în subconștient au rămas. Nu cred că înțelegeam ce se întâmplă, vârsta fiind destul de fragedă. Am început a înțelege zic eu pe la 10-12 ani, când am început a conștientiza ce înseamnă la alți băieți sau alți copii să aibă o familie, ce înseamnă invalid de război, văduvă de război, și atunci mi-am dat seama de importanța tatălui și lipsei lui din familie.”

În 2012, autoritățile locale au decis să-i ridice un monument la Vorniceni lui Ion Mocanu. Avea 29 de ani când a plecat la război, exact vârsta pe care o are acum fiul său. Nicolae spune că asta îl face uneori să se gândească la povara pe care o ținea pe umeri tatăl în acea perioadă și mulți alți combatanți care au ajuns pe câmpul de luptă pe nepregătite. Cu atât mai mâhnit devine când problema transnistreană este politizată excesiv.

„Eu rămân cu un gust amar la tot ce se întâmplă. Să știți că nu-mi mai pun mari speranțe în autorități, decât dacă văd doar ceva concret. Foarte dezamăgit, pentru că declarația de retragere a trupelor din Transnistria trebuia făcută imediat în 1992. E bine că și acum, sper să nu fie doar o bifă în agenda cuiva. Pentru că tot ce se întâmplă momentan, vedem mișcările politice, vedem influențele din exterior, riscăm să ajungem în același loc de unde am pornit în 92.”

Nicolae Mocanu cu soția sa Marina
Nicolae Mocanu cu soția sa Marina

Pe final de discuție, Nicolae mi-a zis că vrea să deschidă o asociație a copiilor combatanților războiului de pe Nistru, ca să apere drepturile veteranilor când aceștia nu vor mai avea puteri să se confrunte cu birocrația și uitarea. Dar mai important, spune Nicolae, e să nu dispară din memoria oamenilor tragicele evenimente din anul 1992 pentru ca nimeni să nu-și dorească repetarea lor.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG