Este foarte interesant faptul cum unele piese americane, jucate la noi cu întârziere, reapar azi în repertoriul FNT.
Desigur, fenomenul nu e inedit, mulți dramaturgi, după perioade de glorie - în care piesele lor erau prezente în mai toate repertoriile marilor teatre - au fost, din cele mai diverse cauze, dați uitării, pentru ca, după zeci de ani, noii oameni de teatru să-i redescopere, spre bucuria lor și folosul spectatorilor.
Pirandello este unul dintre cele mai cunoscute exemple. Micile sau mai marile (după unii), greșeli politice, din perioada fascistă, îl îndepărtaseră - după terminarea celui de al Doilea Război Mondial și reinstaurarea democrației în Italia - de scena italiană și apoi și de cea europeană. Azi, din fericire, îi jucăm din nou piesele, care nu au aproape nici o legătură cu ideologia mussoliniană. Sunt bune și grele. Greu de jucat… cum trebuie.
Ken Kesey a apărut, acum mai bine de 40 de ani, ca romancier, a fost oarecum la modă ca dramaturg doar câțiva ani. Și a devenit, datorită filmului, o glorie mondială… ca apoi să cam dispară.
Dacă amintirile mele nu mă înșală, (la vârsta asta, din păcate, se mai întâmplă) Kesey, dramaturgul, a fost jucat o singură data, dar cu un mare succes, la Teatrul Național din București, în excelenta montare a lui Horea Popescu.
Și azi am întâlnit oameni care își mai aduc aminte de această reprezentație, de actorii care-l interpretau și de mirarea produsă de jocul strălucit a lui Florin Piersic, care, spre surpriza tuturor, nu juca rolul principal din piesă, ci o „compoziție” (cum îi zicem noi): Șeful de trib. Cei ce-mi povesteau asta, nu-i uitaseră nici pe ceilalți interpreți, lăudați la fel.
Spun toate acestea din „auzite”, pentru că în momentul acela nu mai eram în România. În Danemarca, unde locuiam, nu fusese încă jucată. Iar în Suedia, unde colaboram cu Teatrul Municipal din Malmő, n-o văzusem, ci chiar o regizasem. Ce-i drept, nu în versiunea Dale Waserman, ci într-una suedezo-română.
Anul trecut, tot cu aceiași actori sau doar cu o parte, m-am bucurat de succesul spectacolului lui Victor Ioan Frunză cu „Amadeus”. Se spune că, de obicei, dacă nu totdeauna, la București, regizorul lucrează cu aceiași actori. Unii numind ansamblul: „Trupa lui Frunză”.
Și asta se vede. Se vede că se cunosc. Se vede că au mai jucat împreună. Se văd și realele merite atât ale regizorului, cât și ale interpreților și se văd și în micile exagerări, care dacă pe mine mă necăjesc puțin, pe spectatori nu-i supără. Dimpotrivă.
Nu-mi permit să fac nici o comparație cu ce am făcut eu acum exact 44 de ani, nici alte spectacolele cu„ Zborul deasupra unui cuib de cuci”, vizionate de atunci.
Cred că spectacolul lui Frunză este adevărat, cu adevărat bun. Se vede că vă face plăcere să-l jucați și ne faceți plăcere și nouă, publicului. De altfel, excepționalele aplauze pe care le-ați primit sâmbătă seară, când am avut plăcerea să vă văd, vorbesc de la sine.
E un spectacol bine gândit, bine înțeles și executat. Nu dau note, ferească Domnul. Chiar dacă am avut impresia că în prima parte reacțiile „nebunilor” puteau fi ceva mai subtile și mai diferențiate sau că Surorii Șefe îi lipseau unele reacții, ce o puteau scoate din melodramă, asta nu-mi contrazice părerea, siguranța de-a fi vizionat un spectacol serios și bun. Al unei trupe ce, în totalitatea ei, merită prețuirea noastră.
Nu dau nume. Pentru că mi-a plăcut, mai ales, jocul comun. Care nu împiedică, însă, afirmarea talentelor personale.
Și în speranța de-a mă mai întâlni cu voi, cu domnul Frunză și cu doamna Grand, vă urez SUCCES.