Linkuri accesibilitate

„L-am văzut pe Stalin în coșciug”. Secolul XX al lui Mihail Dașevski


Rusia - fotografie din anii 1960

Pe marginea unei expoziți de fotografii la Praga: „Pămînt natal”.

În martie 1953 a murit Stalin, iar peste câteva luni în exil a murit și Aron Dașevski, unul dintre „dușmanii poporului” arestați în 1937. După 65 de ani, fiul lui Aron Dașevski, Mihail, a deschis la Praga o expoziție de fotografii făcute de el, numită Pământ natal. Sunt imagini ale secolului XX sovietic, ale unui „timp naufragiat”, așa cum se numește și unul dintre albumele lui. Sunt portrete ale omului sovietic – cel care se îmbulzea în troleibuzul arhiplin ca să meargă la serviciu, cel care încerca să-și aleagă niște legume din grămada de sfeclă putrezită de la baza alimentară, cel care pășea în coloană la demonstrația de 1 mai sau cel care găsea bucuria în alcoolul de proastă calitate. Nu este de mirare că până la destrămarea URSS Mihail Dașevski a reușit să publice o singură fotografie.

Maniera sa Mihail Dașevski o numește „impresionism documentar”. „Sunt situații și chipuri prinse spontan, nu regizate”, povestește fotograful, care spune că îl consideră profesor pe William Klein, care a făcut poze inclusiv în URSS. Într-o discuție cu corespondentul Radio Svoboda, Dmitri Volcek, Mihail Dașevski povestește despre viața sa și despre felul în care au apărut fotografiile din seria Pământ natal.

Mihail Dașevski
Mihail Dașevski

Mihail Dașevski: „M-am născut în 1935, iar tatăl meu a fost luat în noaptea zilei de 1 mai 1937. El lucra în NKVD, în secția externă. El a reușit să se certe cu unul dintre colaboratorii de acolo, iar fratele acestuia s-a dovedit a fi adjunct al procurorului general.

Mama închiria o vilă, iar eu aveam scarlatină și pneumonie – nu este clar cum de am supraviețuit. Au dat buzna băieții ăia pentru a soluționa problema – să o ridice și pe soția dușmanului poporului, iar copilul va muri și singur. Mama a început să se zbată în isterie și nu este clar de ce au lăsat-o în pace. Apoi toată viața a tremurat de frică.

Mama coase
Mama coase

Sora mamei lucra cu el. Șeful ei s-a apropiat și i-a spus: „Ascultă, Raia, Aron al tău a fost ridicat, ia cară-te tu de aici, până nu e târziu, să nu te ia și pe tine.” Ea a scăpat, iar acel șef a fost executat prin împușcare mai târziu.

Tatăl era închis împreună cu un leton, din cunoscutul regiment al trăgătorilor letoni, care după interogatorii era adus într-o stare greu de descris. Probabil din această cauză tatăl a semnat totul aproape imediat. A primit 10 ani, au scris acolo „fără drept de corespondență”, dar nu l-au împușcat, ci l-au trimis la construcția drumului Kotlas-Vorkuta, e un drum clădit pe oase. El avea o foarte bună tehnică nativă de cântat la pian, auz muzical absolut și o voce frumoasă, chiar dacă nu foarte puternică. Presupun că asta l-a salvat – pentru că în lagăre se organizau și concerte.

L-au trimis la construcția drumului Kotlas-Vorkuta, e un drum clădit pe oase...

În 1940 mama a divorțat de tata. Uneori prin foști deținuți care veneau la Moscova ajungeau la noi bilețele de la tata. Peste 10 ani el a ieșit și a primit exil pe viață în raza a 100 km de la locul în care a fost închis. Era în Uhta. În 1949 am mers cu mama la el.

El lucra muncitor la uzina de funingine. Era o baracă de metal, cu țevi cu găurele în câteva nivele, iar în acele găurele ardea gazul cu flacără fumegândă. Deasupra fiecărui nivel de țevi era o placă de metal pe care se aduna funinginea. Munca lui consta în a scoate această placă și a scutura funinginea – pentru fabricarea cauciucului era nevoie de acest cărbune practic molecular. Cauciucul era necesar pentru roți, iar roțile – pentru a transporta rachete, adică era vorba despre industria militară. Maistrul venea la ușă și privea printr-un vizor cum arde flacăra, dacă trebuie să dea mai mare focul sau nu. Acolo temperatura era de o mie de grade, lângă ferestruică – 60-70, iar în mijlocul barăcilor era iarnă și minus 20. Ba minus 20, ba plus 50 – așa a dezvoltat el o ateroscleroză.

De două ori a primit permisiunea, în 1950 și 1952, să meargă în Kislozavodsk, la sanatoriu. El a mers prin Moscova, dar nu a venit la apartamentul nostru comunal, pentru că ar fi fost raportat imediat. Apoi a lucrat ca geolog, iar prietenii lui de acolo i-au obținut o eliberare aproape completă, se numea „minus 17 orașe”. Șeful lui de atunci l-a invitat la Cerkask, i-a spus că acolo o va duce mai bine. Dar a avut un insult în momentul în care urca în avion. Sora lui a mers imediat la el, a stat cu el o săptămână în spital și l-a înmormântat.

Când am făcut selecția pentru albumul „Puterea”, pe acolo a trecut fiecare. Și Brejnev, și Hrusciov, și Gorbaciov...

Reabilitarea am primit-o ceva mai devreme decât alții – în 1955. Aveam atunci 20 de ani, ne-au plătit și o compensație, de 1800 de ruble. De acești bani am cumpărat un palton de toamnă, în care am și umblat toți anii rămași.

Nu am încercat să caut dosarul în arhivele FSB. Mama mi-a spus că acolo nu e nimic, doar vreo două foi. Nici măcar nu erau acuzații de creare a vreunui centru antisovietic sau alte prostii de genul acesta.

Când am făcut selecția pentru albumul „Puterea”, pe acolo a trecut fiecare. Și Brejnev, și Hrusciov, și Gorbaciov. Sunt și pantofii lui Lenin. Și Stalin este. Am făcut poza în 1963: un perete de beton unde cineva a scrijelit „Stalin 1953”. Am făcut poza – era o lumină oblică, crăpături și toate aceste elemente jucau interesant.

Memoria (Stalina)
Memoria (Stalina)

Am învățat în școala 327. Era în toi campania antisemită. Dar școala noastră era totuși una centrală – vii la școală și nimeni nici nu are de gând să te poreclească „jidan”. La noi profesoara de engleză era evreică, iar profesorul de istorie – un evreu polonez care dintr-o închisoare bombardată a reușit să fugă nu în vest, ci în est.

El l-am văzut pe Stalin în coșciug. Am stat ore în șir în mulțimea care mergea să-l vadă. Înainte de a ajunge în piață oamenii glumeau, spuneau bancuri. Iar când ne-am apropiat, toți au făcut mutre triste. Am mai stat și am mai înghețat vreo oră lângă ușa Mausoleului, după care am trecut pe acolo.

Bere și zăpadă, 1992
Bere și zăpadă, 1992

Am primit primul meu aparat foto în 1950, era un Komsomoleț, sau Liubitel. La facultate, prin anul doi, am avut un Zenit. Prin 1960 am început să fotografiez scene din viață. Unul dintre prieteni mi-a sugerat să merg la un club foto de amatori, Inovatorul. Toți cei care s-au angajat în redacțiile unor ziare peste doi-trei ani s-au ofilit de tot, sarcinile redacționale le-au tăiat toți mugurii creativi. Iar eu am mers la clubul Inovatorul, acolo erau fotografi practicieni cu pregătire încă de dinainte de revoluție și care nu lucraseră niciodată în presă.

Pelerini la Peciora
Pelerini la Peciora

Această poză a Mausoleului a fost făcută în ziua căderii lui Hrușciov. 1964. De ce este atât de interesantă? Femeia stă pe Mausoleu cu mătura, iar de jur împrejur sunt KGB-iști în căciuli tipizate: diferite dar în același timp similare.

Schimbarea expoziției. Pe Hrușciov l-au măturat
Schimbarea expoziției. Pe Hrușciov l-au măturat

M-am apropiat de un chioșc, am cumpărat ziarul. Hrușciov a fost demis. Am ieșit pe străzi cu aparatul să fac niște poze și m-am gândit că trebuie să merg în Piața Roșie – nu se poate să nu se întâmple nimic acolo. În piață erau flăcăii ăștia – aveau costume diferite, căciuli diferite, dar era clar cine sunt. Iar în ajun fusese un vânt sălbatic, rupsese toate frunzele și trebuia măturat Mausoleul. Când am văzut femeia aia acolo inima mai nu mi-a sărit din piept de fericire.

O poză cu Brejnev – este anul 1968, aveam un aparat Tair-3, un tun mare de tot. La universitate ne-au chemat să ajutăm să-i scoatem pe cei beți din fluxul de participanți la parada, la intrarea în Piața Roșie, ca să nu strice sărbătoarea. Iar când am terminat un milițian ne-a spus că putem merge și noi în primul rând. „Cine vrea, poate merge în primul rând, acolo tribuna este plină, îi veți vedea pe toți”.

Cehoslovacia-i a noastră!
Cehoslovacia-i a noastră!

Lângă Brejnev stăteau „cehii noștri”. Eu m-am oprit, am făcut patru poze și am mers mai departe. Am tras cu arma cândva foarte bine, știu ce înseamnă să iai poziția din mers – pac, pac, pac. Nimeni nu m-a oprit. Brejnev a văzut ce fac, i-a arătat spre mine cu degetul lui Indra. Am fotografiat și asta. Kosîghin are mecla pe o parte, pentru mecla asta am și făcut fotografia.

Elțîn, începutul
Elțîn, începutul

O poză foarte optimistă: 15 mii de persoane votează pentru Elțîn. Trecuse un zvon că lângă metroul Krasnogvardeiskaia va vorbi Elțin. El tocmai fusese dat afară din biroul politic al partidului, avusese un semi-infarct, stătuse în spital. Când am ajuns, am fost luat drept corespondent și am fost lăsat să trec în față. Au citit nu știu ce scrisoare împotriva lui Elțin și apoi răspunsul reprezentanților opiniei publice. Tânărul care citea a spus: „Cine este de acord să susțină răspunsul nostru, vă rog să ridicați mâna!”. Și toată lumea a ridicat mâna sus. Mi-au trecut fiorii. Am reușit să fac poza.

Să primenim Rusia, 1994
Să primenim Rusia, 1994

Pașa Ivcenko, care avea un Nikon, a spus: „Băieți, orice ar fi, dar trebuie să vă cumpărați un japonez”. De japonez am reușit să fac rost abia în 1989, când mi s-a permis să merg în America. Am cumpărat ieftin de la un magazin un obiectiv supraunghiular pentru Saliut, mă gândeam că poate îl schimb pe ceva acolo. Am ajuns în Chicago, acolo era Liova Razdolski, prietenul meu, și i-am spus că am nevoie de un Nikon, fie și cel mai simplu. „Ești nebun, mi-a spus, aici nu vei vinde nimic, aici totul se cumpără în magazine”. Am mers cu el într-un magazin de articole foto, proprietar acolo era un evreu. I-am explicat în engleza mea uzbecă, așa cum ăi spun eu, cine sunt. „Aveți un obiectiv uimitor, mi-a spus. Nu vă pot da prețul întreg, dar vă pot oferi un Nikon FM3 mecanic în schimb.” Am murit acolo de fericire, nu-mi mai trebuia nimic în viață, pentru că aveam în mână un Nikon adevărat, un căluț de tracțiune cu obturator metalic. La temperaturi cu minus lucra impecabil, nimic nu îngheța ca în cazul aparatelor cu obturator de pânză. Mă și temeam la început să fotografiez cu el, am mai folosit ceva vreme Zenitul.

Rusia nouă
Rusia nouă

Este februarie 1992. Nu a durat veselia prea mult, era o vreme mocirloasă cu ceva zăpadă, era posomorât și trist. Am făcut poza, iar apoi m-am gândit ce titlul să-i pun. „Rusia noua”: iat-o, începe toată acum, a ieșit fericită și liberă pe loc gol. Atunci nu știam cum va fi. Mai târziu parcă am aflat, mai mult sau mai puțin…

XS
SM
MD
LG