Linkuri accesibilitate

Jurnalul săptămânal cu Nicolae Popa.

Născut în satul Buda, Călăraşi, pe 13 februarie 1959. A absolvit Şcoala poligrafică din Chişinău (1978), Universitatea de Stat din Moldova, jurnalism (1983) și Institutul de Literatură din Moscova (1987 -1989). Bursier al Fundaţiei Soros-Moldova (2000). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și al Uniunii scriitorilor din România, de asemenea membru al PEN-clubului Internațional. Deține Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru cea mai bună carte de poezie a anului 1996 („Lunaticul nopţii scitice”, Ed. Cartier). A fost redactor la „Orizontul”, „Literatura și arta”, „Glasul”, „Sfatul ării”, redactor-șef al ziarului „Opinia”, iar din 1997 redactor-șef al revistei „Basarabia”. Participă la simpozioane şi întruniri în România, Belgia, China, Grecia, Rusia, Turcia, Bulgaria, Polonia, Ucraina, Kazahstan, Bielarus, Georgia.

Săptămâna înălțării și a căderii

Luni

Începe săptămâna Înălțării Domnului, săptămâna Ispasului. Ce bine ar fi ca în aceste zile, cel puțin în aceste zile, să nu avem parte de prăbușiri. Și asta în ciuda faptului că acceptăm prea ușor ideea că Moldova s-ar afla în cădere liberă. Sper să resimțim starea de înălțare cel puțin odată cu rostirea sacrului adevăr „Adevărat S-a-nălțat!”. În ce mă privește, în primele ore ale săptămânii mă simt cumva la înălțime. Datorez această stare comentariilor apărute peste noapte pe o rețea de socializare, referitoare la o postare a mea cu imaginea unui fragment dintr-un obiect de ceramică a cărui vechime e de peste patru mii de ani. E vorba de un artefact pe care l-am descoperit primăvara aceasta și care aparține culturii Cucuteni. Cu atât mai important pentru mine e faptul că l-am găsit săpând în vie acasă, la Buda, Călărași. Precizez că tot acolo, datorită unor cioburi ce aparțin aceleiași civilizații Cucuteni-Tripolie, descoperite acum patru ani, Institutul Național de Arheologie, prin reprezentanți veniți la fața locului, a omologat Situl arheologic cu numărul 444. Ei bine, fragmentul descoperit acum, în opinia specialiștilor care l-au văzut postat pe pagina mea de pe Facebook, se dovedește a fi un fragment dintr-o fusiola, obiect conic folosit la capătul de jos al fusului pentru a-i da turații în timpul torsului. Îmi și imaginez cum pe dealul din spatele casei noastre acum 4 - 5 mii de ani, torcea o femeie, transformând lâna în fir și țesând din ea pânză. Adică existau acolo ceva case, bordeie, ceva acoperișuri, o așezare oarecare, unde oamenii pășteau oile, le mai și tundeau, le mulgeau, făceau brânză și mâncau cărniță de miel. Apropo despre înălțare și cădere. Nimic mai specific pentru aceste pământuri, pentru trecerea prin istorie a spațiului românesc, decât înălțarea și căderea fusului în timpul torsului, tot învârtind firul, ba săltându-se, ba coborând sub mâna torcătoarei. Și așa din veac în veac. În cazul fusaiolei mele, firul acesta se trage dinainte de a apărea pe pământ celebrele Piramide egiptene și tot lungindu-se odată cu lăstraii viței-de-vie de lângă casa părintească de la Buda.

Marți

Onorat să răspund invitației ce mi-a făcut-o Liceul Teoretic „Nicolae Iorga” din Chișinău prin intermediul doamnei bibliotecare Eugenia Stamatin. Mi s-a spus că mai mulți liceeni au citit microromanul meu „Ghiozdanul zburător” și că ar dori să mă cunoască și să stăm de vorbă. Ce bucurii mai poate aștepta un autor de la viață! Simplul fapt că cineva ți-a deschis cartea și a și citit-o, te înalță spre alte bolți ale scrisului. Constat că nu e un public adunat clasă cu clasă pentru a arăta cât mai numeros, cum se întâmplă de multe ori, din păcate. Ci am în față vreo 25 de elevi, care însă stau toată vremea cu mâna ridicată, dornici să-mi pună întrebări. Și întâlnirea noastră despre „Ghiozdanul zburător” trece îndată de la o dezbatere literară, la o dezbatere despre atitudinea elevului față de ghiozdanul pe care îl cară în spate. Descopăr că ei îi dau dreptate elevei Dorina Manole din roman care dimineața, luând ghiozdanul în spate și pornind spre liceu, oftează: „Of, ghiozdanul, of bolovanul!”. Pentru unii elevi, dar mai ales pentru fetițele mai firave, uneori e un adevărat calvar să ducă în spate un ghiozdan cu manuale grele, să urce cu el în troleibuz sau să se strecoare prin microbuzele aglomerate unde trebuie să le mai și dea jos din spate, ca mai apoi să le aburce iar. E vorba de sănătatea copiilor noștri, la urma urmelor! De verticalitatea firavei lor coloane vertebrale. De ce nu se ține cont de calitatea hârtiei și de numărul de pagini la elaborarea manualelor? Se pare că fiecare editură vrea să pună cât mai multă greutate în spatele copilului… În fine, e o întâlnire despre „Jelui-m-aș și n-am cui!”. M-a emoționat în special o elevă care a afirmat, fiind aplaudată de colegi, că a citit „Ghiozdanul zburător” ca pe un fel de mângâiere față de ghiozdanul pe care îl duce ea în spate. Final și mai surprinzător: a trebuit să semnez 15 autografe pe 15 cărți, unele fiind plăcut uzate de trecerea prin mai multe mâini. Păi, dacă-i înălțare, înălțare să fie! Chiar și cu „Ghiozdanul zburător”.

Miercuri

Cum ar arăta raiul pe pământ pentru un scriitor? Simplu: cu sate și orașe în care toată lumea e preocupată de literatură, umblă nebună după romanele și cărțile de poezie proaspăt apărute, se culcă și se scoală cu gândul la ce i-a mai rămas de citit pentru ziua următoare, îngrijorat ca nu cumva să nu mai aibă a doua zi nimic de citit. Firește, e un rai imposibil și pentru lumea cealaltă, nu doar pentru lumea asta. În privința iadului, e mult mai simplu: nici nu e nevoie de prea multă imaginație. E suficient să citești biografiile marilor scriitori și să urmărești realitatea din jur. La Uniunea Scriitorilor este comemorat scriitorul și traducătorul, dar și ghicitorul în cafea Alexandru Cosmescu. Aproape toți vorbitorii evocă calitatea deosebită ce o avea în privința susținerii autorilor căzuți în dizgrația regimului comunist. Fiul scriitorului, poetul și filosoful Sandu Cosmescu, inclusiv prin amintirile de la patru ani despre tatăl său, ne apare ca o răzbunare pentru vremurile și condițiile în care Cosmescu-tatăl nu a putut spune până la capăt ce a avut de spus. Atmosfera acestor discuții de la Uniunea Scriitorilor se potrivește surprinzător de exact cu momentul în care jos, la terasă, am discutat, cu manuscrisul pe masă, cu o prozatoare care mi-a dat acest manuscris pentru a-l citi și a-mi expune părerea înainte de a fi tipărit. E vorba de un roman conceput original și bine realizat stilistic și care descrie tocmai epoca totalitaristă prin modul de a gândi și a trăi al unei prim-secretare a unui comitet raional de partid de pe vremuri. Raiul și Iadul, înălțarea și căderea, curățenia și păcătoșenia par să fie în continuare temele acestei săptămâni.

Joi

Astăzi e Ispasul. Rostesc „Hristos s-a-nălțat”, în chiar satul de baștină al Mitropolitului Antonie Plămădeală, la Stolniceni, Hâncești, în fața elevilor Gimnaziului ce poartă numele lui Antonie Plămădeală, și vocile celor peste o sută de elevi răspund eliberator: „Cu-adevărat s-a-nălțat!”. Pasca și ouăle roșii de pe masa la care stăm în fața elevilor sunt din partea preotului bisericii din sat și, evident, sunt sfințite. Mă aflu aici împreună cu scriitorul Ion Anton venit cu revista „Florile dalbe” și romanul „Alina”. Eu – cu același microroman „Ghiozdanul zburător”. Ambii fiind în acest an câștigătorii proiectului ”Să citim împreună o carte” al Bibliotecii Naționale ”Ion Creangă”. La întrebarea, ce le-aș dori tinerilor care peste câteva săptămâni vor absolvi gimnaziul, răspund că e foarte important să aleagă un loc de studii pentru o profesie care într-adevăr le va prinde bine pentru tot restul veții, să nu aleagă profesii doar de ochii lumii, iar dacă își continuă studiile la liceu, să o facă într-adevăr pentru a studia, nu doar de fudulie, nu pentru a cheltui banii pe care părinții îi câștigă atât de greu. Și se făcu liniște! Nimeni nu a aplaudat… Și bine-au făcut. Căderea pe gânduri e cea mai sublimă dintre căderi. La întoarcere spre Chișinău, aflu că peste două-trei dealuri de Stolnicenii lui Antonie Plămădeală, la Mănăstirea Suruceni, este arestat Chiril Lucinschi, fiul ex-președintelui Republicii Moldova Petru Lucinschi. Așadar, o arestare la mănăstire, în ziua de Ispas. Iar când ajung în fața calculatorului, la Chișinău, urmăresc reportaje venite cu nemiluita de la perchezițiile din biroul, apoi din casa primarului de Chișinău, Dorin Chirtoacă. Și din nou mă gândesc la înălțare și cădere. Cât de apropiați sunt, totuși, acești antipozi! Cum mai conlucrează înde ele aceste direcții total diferite.

Vineri

Azi e o zi fără preocupări literare. Muzele tac. Fiindcă prea zăngănesc - a, nu armele! - cătușele! Mă întreb de ce nu a fost posibil ca cel puțin primarul Dorin Chirtoacă să fie cercetat în stare de libertate? Și imediat fac legătura cu zvonurile ce apăruseră în ajun, precum că primarul ar fi părăsit țara, că, chipurile, ar fugi de justiție. Ceea ce nu s-a adeverit. Oare nu cumva cei care au lansat acele zvonuri, au făcut-o tocmai pentru a pregăti terenul? Pentru a justifica punerea cătușelor și umilitoarea escortare urmată de zgomotul ușilor grele închise în urma lui, într-un spațiu de detenție? Cât de periculos ar fi fost Dorin Chirtoacă dacă ancheta s-ar fi desfășurat în stare de libertate a inculpatului? Probabil, nu mai periculoasă decât interogarea unui elev dacă anume el a dat cu piciorul în mingea care a spart geamul. In sfarsit, spre seară aflu că judecătoria a decis ca edilul capitalei să fie cercetat in arest la domiciliu. Apăsător sfârșit de săptămână. Sunt nevoit să constat că în acest an, Ispasul s-a lăsat cu prăbușiri. Și teamă mi-i ca nu cumva acest Ispas să intre în istorie ca fiind Ispasul prăbușirilor, prin care doar Înălțarea Domnului nostru Isus Hristos să ne ducă spre lumină.

XS
SM
MD
LG