Linkuri accesibilitate

Jurnalul săptămînal al lui Alexandru Bordian.

Născut în 18 iunie 1988, la Hădărăuți, Ocnița. A absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie la USM. Columnist. Publicist. Ultimii doi ani i-a dedicat documentării și scrierii primului său roman, „Casa Inglezi”, în Barcelona, Veneția, Montpellier și Meknès.


Luni

Începem așa: cu o vântoaică rece și o cafea fierbinte. După un an de asceză, am revenit pe Instagram. Sunt nebun? Să fie asta #instagood? Nu, e o viroză sezonieră. Suntem spectatorii omniprezenței acelor #instagirls care au milioane de followeri. Cine sunt ele și de ce sunt curtate de cele mai cool reviste din lume? Cum au reușit să bată popularitatea politicienilor și a vedetelor de cinema? Multe din ele au ajuns pe ecrane, fac politică, scriu cărți, dictează trendurile modei. E musai să le inviți, să le pui la masa de onoare, la un raliu, la o cursă de cai, la deschiderea unui hotel.
Succesul se cântărește în numărul de followeri? Piața publicitară ne spune că DA. Trebuie să-ți golești generos buzunarele pentru o asemenea desfătare. Miza petrecerilor sunt invitații populari pe Facebook și Instagram.

În lumea de astăzi deșertăciunea omului, reputația lui scandaloasă e secundară. Prețul unei #instagirl e în funcție de numărul de followeri pe care îi are. Măi omuleț, îmi lansez o revistă pentru mămici disperate, vreau să ies la un public cât mai larg. Mi-e în cot ce crezi tu despre încălzire globală, genom și rachete reutilizabile.
#instagirls promovează produse alimentare, medicamentoase, cosmetică. Ne învață cum să ne alimentăm copilul. Marile manipulări la fel vin prin vocile palide ale acestor #instagirls.
Dar de obicei, o #instagirl nu e o expertă în destinații sau un guru în modă. E doar o consumatoare. Pentru ele ești ceea ce cumperi și ceea ce arăți în fotografie. Și dacă ai călătorit în Napoli, și nu ai postat o poză de-acolo – să știi că, de fapt, nu ai călătorit.
#instagirl este femeia acestui deceniu, dar care e virtutea ei?


Marți

Îmi plac tinerii născuți de la 11 septembrie newyorkez încoace. Generația Z. Colegii mei spun că ăștia, de șaișpe, nu știu să opună rezistență. Nu au idealuri politice. Dar eu cred în ei, am așteptări mari.
Alegerile tinerilor de șaișpe nu sunt între viziuni de stânga sau de dreapta. Alegerile lor sunt estetice: între bine și rău; între oprimat și oprimator; între cel ce e hulit și hulitor; între nou și vechi; între înțelepciune și neghiobie; între om liber și om de sistem; între simplu și sofisticat. Nu pot să mă grăbesc și să-i numesc placizi. Sunt diferiți. Vor aventurile stilului mai mult decât aventurile eroului.


Miercuri

Dimineața e seacă, cu știri proaste de la New York. Un terorist a dat buzna pe o pistă de bicicliști din Manhattan. Opt oameni morți. Arma lui: mașina. Printre cei decedați erau cinci argentinieni care sărbătoreau treizeci de ani de la absolvirea liceului.

Alexandru Bordian
Alexandru Bordian

Am revenit la Ulise de Joyce. Prima oară, în 2015, m-am frânt după două sute de pagini. Linșat și trimis să fac na-ni-na. Acum îi rezist, cu două creioane. Leopold Bloom îmi este apropiat. Ca și ceilalți rătăcitori celebri de urbe: Santiago Zavala, Harry Haller, Marcello, fratele lui Federico. Somnambuli, în conflict cu fauna orașelor care îi atrage și îi înspăimântă. În neputința lor de a stabili un armistițiu cu amantelor lor. În război cu tații lor tăcuți. În Odiseea lor circulară. În lumea șarpelui care își înghite propria coadă. Acum stau înarmat cu două creioane. Și asta îmi aduce sclipiri de luciditate, dar și frica să nu fiu linșat din nou.

Joi

Mă înhăitez cu trei draci educați și fug la Castelul Mimi. Gustăm din vinuri, cântăm Georgia On My Mind, rătăcim prin galeriile ultimului guvernator al Basarabiei. Mimi ne privește din tablouri, cu chip sever și cu barbă pătrată. Și după sindrofie ne întoarcem în oraș, și zeci de mii de voci vuiesc: Un asasin spune că a fost plătit de Plahotniuc să omoare un bancher rus.

Vineri

Aproape claustrală treaba asta cu Putin de șaptesprezece ani la TV; Și el nu se schimbă, doar eu – m-am înălțat, mi-a crescut barba, am fire de păr cărunt la tâmple. Dar Putin e același, în costumele lui fără număr. Un singur lucru schimbat pe chipul lui: în ani a trecut de la o privire puțin timidă la una nițel plictisită. Se zice că are poftă de mâncare moderată, dar eu, în șaptesprezece ani i-am învățat și meniul. Pește cu ciuperci, supă de pește, șalău înăbușit cu multă verdeață, șalău în sos polonez, nisetru afumat și stropit cu suc de lămâie, carne de miel, carne de vită în sos de usturoi, în sos de smântână, castraveți murați, terciuri de tot soiul, brânzeturi, miere, înghețată cu fistic mărunțit. Preferă vinuri roșii, uneori berea, divinul din Daghestan; cocteil din suc de lămâie, sirop, șampanie și multă gheață. Mănâncă puțin, dar des.

Suntem oameni din epoca lui Putin. Oameni din vremea teroriștilor care înfig mașinile în pietoni. Și-apoi merg în zigzag, să tăpșească cât mai multă lume.

Dar de ce spun astea? Pentru că și această epocă e pe moarte, e pe ducă, și ducă-se în vârtejuri. Și nimeni să nu mai meargă în zigzaguri. Să dispară smogul ăsta care s-a lăsat peste orașele lumii. Să se ducă în vârtejuri epoca Fluturelui-cap-de-mort și a moliilor pe care le-a adus cu sine.

XS
SM
MD
LG