Linkuri accesibilitate

Charlie Hebdo și dușmanii din interior ai societății deschise


La marșul împotriva terorismul de la Paris la 11 ianuarie 2015

La împlinirea a trei ani de la masacrul terorist în redacția publicației pariziene „Charlie Hebdo”.

În urmă cu exact trei ani, pe 7 ianuarie 2015, avea loc masacrul de la Charlie Hebdo, exact în ziua în care apărea și romanul lui Michel Houellebecq Soumission.

Cabu și Charb, Tignous și Honore , o fotografie de grup a redactorilor de la Charlie Hebdo
Cabu și Charb, Tignous și Honore , o fotografie de grup a redactorilor de la Charlie Hebdo

In loc de empatie cu victimele de la Charlie Hebdo, mulți s-au discalificat atunci moral, inclusiv docți comentatori de la noi, criticând morții și făcându-se complicii unei abominable crime împotriva spiritului pe care ei pretind că îl reprezintă.

In toată magma de mizerii morale și ignoranță agresivă recitate prin mass media în România după tragedia de la Charlie Hebdo, am citit stupefiat și mâhnit texte în care se cerea public instaurarea cenzurii și încredințarea ei unor „specialiști”. Sau un text al jurnalistului Cristian T. Popescu (CTP) despre masacrul presei de la Paris în care el spunea:

„Eu nu sunt foarte de acord cu publicarea acelor caricaturi, cei care le publica le stiu a fi insultatoare pentru acesti religiosi islamici. Există si limite in această libertate a presei.”

O asemenea afirmație este obscenă si inacceptabilă și aduce inexorabil victoria extremiștilor. În realitate, nimic, dar absolut NIMIC nu trebuie să fie dincolo de ironie și sarcasm și îndoială. Pentru asta, acum două secole, am avut Iluminismul și pe Voltaire și critica religiilor. Un jurnalist și un intelectual nu poate să spună că are dreptul „în numele libertăţii de expresie, să cer public limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie”.

Contradictoria contorsiune semantică și morală (echivalentul în politică a fost promisiunea lui Ponta că dacă e ales președinte va organiza un referendum despre monarhie !), contradictoria contorsiune semantică și morală prin care anunți că folosești o libertate greu câștigată tocmai pentru a o anula sau diminua, predându-te în mâinile „legiuitorului”, reproduce îngrijorător modelul sinuciderii morale a intelectualilor interbelici.

Atunci, în urmă cu aproape nouă decenii, după devastatoarea Grande Guerre (Primul Război Mondial), filosoful francez Julien Benda a publicat o cărțulie-pamflet intitulată Trădarea clericilor (sau: a intelectualilor – La trahison des clercs) in care își exprima durerea, mâhnirea și mânia neputincioasă în fața abandonului laș al intelectualilor.

Epoca era una a tupilării colective, a închiderii in sine, a retragerii în valorile tradiționale sigure: patria, religia, familia. Intelectualii, spre care se îndreptau toate așteptările, au trădat atunci, i-au trădat pe cei care credeau în ei și care așteptau să fie îndrumați… Au trădat călduț, din comoditate, „spirit civic”, civilizație interioară și „bun simț” (toate acestea, „spirit civic”, „bun simț” invocat acum de Pleșu pentru a limita libertatea de expresie). Au trădat, chipurile ca să nu învrăjbească. In fața tăvălugului nazist și a naționalismului și a doctrinelor fanatice, au tăcut. Le-au cerut celor care așteptau îndrumare de la ei să aibă „bune maniere”.

Rezultatul a fost ascensiunea nazismului și al Doilea Război Mondial. După război, Benda și-a reeditat cartea. Mare, mare era amărăciunea lui Julien Benda, care a pus dinadins acest titlu ambiguu: Trahison des clercs, folosind un termen care în franceză poate desemna atât un notabil al spiritului (un clerc), cât și clerul bisericesc, preoțimea… Căci intelectualii, in tradiție franceză, au avut întotdeauna un rang aproape preoțesc, pe care si l-au pierdut doar recent, după dispariția ultimilor pontifi ce au fost Sartre, Foucault, Derrida sau Bourdieu.

Ne amintim pe dată de Republica lui Platon, unde filosoful, prin gura lui Socrate, propune un strict control al artelor, astfel încât imaginile si ideile licențioase sa nu perturbe liniștea populației.

În mica societate perfectă a lui Platon, în distopia lui sufocantă, breslele trebuie să se ocupe de meseriile lor, jandarmeria polisului de ale ei, iar „înțelepții”, „legiuitorii”, „oamenii de specialitate”, veghează ca anumite tipuri de vers, muzică și armonii, ca anumiți tropi și teme poetice să nu tulbure bunul mers al societății. Artizanul, spune Socrate, nu trebuie să audă muzică lascivă. Mesajele morbide și defetiste sunt interzise. In final – poeții originali și recalcitranți, cei care nu urmează linia estetică a societății vor fi goniți, expulzați.

Karl Popper in Societatea deschisă și dușmanii ei, avertiza deja că Republica lui Platon este o societate totalitară. Platon o propunea fățiș, ca pe un mecanism gata rodat și bun de aplicat.

Iată însă că și Michel Onfray, filosoful și moralistul nr 1 al Franței de azi, alunecă în ultima vreme pe o pantă fără limită a provocării. Cotidianul din Bruxelles Le Soir a publicat un interviu cu el, după atentatele de la Bruxelles, în care Michel Onfray spune: “„Credeați că patru milioane de musulmani uciși de Occident nu vor conta?”

Michel Onfray, care dă asigurări că a citit Coranul „cu pixul în mână”, spune acolo că textul Coranului nu îndeamnă la violență și că e vorba doar de fraze scoase din context. El compară chiar recuperarea Coranului de către teroriștii musulmani cu recuperarea lui Nietzsche de către naziști. Dacă scoatem lucrurile din context, spune el, atunci și Noul Testament predică violența, dacă e să luăm de pildă episodul în care Isus gonește neguțătorii din templu și sparge tarabele.

Ziarul belgian obiectează însă că nici un creștin astăzi nu justifică violența bazându-se pe textul Bibliei. Civilizația iudeo-creștină, spune însă Michel Onfray, „nu mai are mijloacele de a fi violentă”. Există însă pasaje în Vechiul Testament folosite de evreii integriști pentru a justifica interdicția de a ucide.

In mare, potrivit lui Michel Onfray, întreg progresul moral și social al catolicismului (căci numai la catolicism se referă el, iar nu la creștinism în general) se datorează resemnării și lipsei de vlagă. Și, desigur, influenței subversive a Iluminismului. Lumea islamică, în schimb, precizează el, ca o scuză insistentă, nu a avut niciodată gânditori precum Erasmus, Montaigne, Voltaire, Nietzsche sau Freud.

Intr-un interviu mai vechi, imediat după atentatele din Paris, din 13 noiembrie 2015, anul care începuse cu masacrul de la Charlie Hebdo, interviu acordat aceluiași cotidian belgian Le Soir, Michel Onfray aruncase deja sentința: „Franța si Occidentul trebuie să înceteze cu politica lor islamofobă.”

Le Soir îl întrebase atunci, sub emoția atentatelor din Paris, dacă nu are impresia că acuză victimele mai degrabă decât făptașii.

Michel Onfray răspunsese: „Trebuie să ieșim din timpul jurnalistic al emoției și să intrăm în timpul lung al reflecției filosofice. Ceea ce s-a petrecut vineri 13 noiembrie 2015 este un act de război, dar e un război care a fost declanșat acum un sfert de secol de către clanul Bush și aliații lui prin distrugerea Irakului lui Saddam Hussein.”

Si Michel Onfray continua atunci apărând „poporul comunității musulmane planetare”. „Primul agresor e Occidentul”, spune Michel Onfray. Terorismul, spune el, este „răspunsul dat de cei slabi celor puternici”. — “Saddam Hussein, Gaddafi, Bașar El Assad fuseseră primiți cu brațele deschise în Franța. Ei nu păreau să amenințe Franța cu atentate până când Occidentul a mers să le bombardeze țările.”

„Operațiunile militare inițiate de Bush după 1991 au cauzat moartea a patru milioane de musulmani. Vi se pare puțin?”

Nu e de mirare că Michel Onfray, fostul gânditor provocator și exeget libertar al lui Nietzsche, Camus și al „gândirii de amiază“, este citat aprobator de către Statul Islamic și ideologii săi.

Singurul lucru care poate fi admirat în noile sale piruete - și ale tuturor celor ca el - este abilitatea cu care amestecă adevăruri plate cu invective elegante și neadevăruri grotești. Și, desigur, felul în care el inventează un „popor al comunității musulmane planetare”, Islamul, prezentat ca agresat în bloc de un occident desacralizat și vlăguit… altfel zis: exact mesajul Daesh, al Statului Islamic, doar că dictat de Michel Onfray cu superioritate de cafenea pariziană.

---

Cf. și:

Charlie Hebdo: trei ani de la masacru și care e azi starea libertății de expresie

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG