Linkuri accesibilitate

Băsescu și elogiul corupției din „perioada de tranziție”


Traian Băsescu cu președintele azer Ilham Aliev (Photo by: Mediafax/AFP/Daniel Mihailescu).

Toate ţările ieşite din comunism au asistat la aceeaşi împerechere incestuoasă dintre putere, aripa economică a serviciilor secrete şi organismele privatizării.



Fostul președinte Traian Băsescu a încercat zilele trecute să justifice unele practici de corupție din „perioada de tranziție” vorbind ca și cum cei care le-au înfăptuit ar fi fost practic niște victime. „Dacă a luat o dată mită, să nu-i distrugem viaţa! Aşa era în tranziţie”, a spus fostul președinte.



Conștient sau nu, Băsescu se juca astfel cu un paradox favorit al unor economişti ultraliberali, anume acela că în ţările subdezvoltate corupţia ar juca un rol pozitiv. Celor care se îneacă auzind asta, economiştii cu pricina le furnizează o explicaţie care, dacă nu e foarte convingătoare în termeni morali, are măcar avantajul de a fi coerentă. Corupţia e un lucru bun pentru ţările în curs de dez­voltare, spun ei. Funcţionarul sau politicianul corupt nu face în realitate altceva decât să redistribuie bo­gă­ţia şi bunăstarea naţiunii. Îşi construiesc vile și cumpără jipane, e drept, dar dau astfel de lucru (la negru) multor oameni, care la rândul lor apucă să-şi hrănească familiile, îşi trimit feciorii la universitate etc., ducând astfel la consolidarea claselor de mijloc.

La urma urmei, aşa s-au făcut şi în America toţi Rockefellerii. E ceea ce se numea în manualele de economie politică din vremea comunismului pe care a studiat Băsescu: «acumularea primitivă de capital». Fără acei corupţi neplătitori de taxe, nu s-ar construi în timp record clasa de mijloc de care noi avem astăzi absolută nevoie. Corupţia asta are regulile ei, iar asemuirea cu Mafia e valabilă doar acolo unde putem compara regulile şi mecanismul. Corupţia autentică nu e haotică, ea implică un cod inflexibil, cu tarife cunoscute şi servicii cuantificabile. De aici şi obsesia nababilor cu cinstea şi cu credinţa. Cu toţii se mândresc cu fervoarea lor religioasă şi cu cinstea lor clanică, de taină, fără de care corupţia nu ar putea funcţiona, pentru că, dacă nu ai încredere în corupt, atunci mai bine te întorci totuşi către stat.

Însă corupţia în Europa de Est, fostă comunistă, e dife­rită prin natura ei de cea a ţărilor subdezvoltate, unde spun economiştii că ar fi benefică. Practic, toate ţările ieşite din comunism au asistat la aceeaşi împerechere incestuoasă dintre putere, aripa economică a serviciilor secrete şi organismele privatizării. Serviciile secrete au fost peste tot implicate în „privatizări”, atunci când nu s-au aflat la originea lor, ajungând să formeze ceea ce se numeşte prin alte părţi „Mafia gulerelor albe”.

În Rusia, de pildă, cazul cel mai flagrant, nu e de mirare, dacă ne amintim cum Elţîn, diminuat de boală şi alcool, i-a predat puterea chiar şefului serviciilor secrete ruse (FSB), devenit prim-ministru, un oarecare Vladimir Putin, primind în schimb garanţia că nu va fi urmărit penal pentru matrapazlâcurile comise de el de-a lungul anilor ’90, în special pentru cele din vremea „privatizării”, când apropiaţii puterii au obţinut averi colosale primind în folosinţă infrastructurile statului în schimbul supunerii politice. Cel care a condus programul naţional al privatizării în vremea lui Ielţîn, Anatoli Ciubais, a fost, de altfel, unul dintre puţinii oameni ai fostului preşedinte păstraţi inițial de Putin.

Ciubais e unul dintre cei care au făcut în mod des­chis elogiul corupţiei ca fenomen inevitabil într-o perioadă de tranziţie cum e trecerea de la comunism la liberalism. Ciubais a fost chiar un apologet al utilităţii sociale a „baronilor tâlhari” din Rusia, a celor care în vremea lui Ielţîn au devenit miliardari literalmente peste noapte – oameni precum Mihail Hodorkovski sau Roman Abramovici, oameni care în condiţiile funcţionării normale a unui stat nu ar fi avut în mod neapărat capacitatea de a-şi pune pe picioare o afacere proprie, dar care s-au aflat la momentul potrivit în favorurile structurii care, chipurile, privatiza şi care avea nevoie de intermediari.

Ciubais a făcut în repetate rânduri elogiul acestor oameni, explicându-le atât ruşilor, cât şi occidentalilor (care nu voiau altceva decât să se lase convinşi) că pirateria financiară şi ingineriile economice practicate de „gulerele albe” ale mafiei nou-îmbogăţiţilor sunt un fenomen natural şi, în cele din urmă, chiar util. Ei fură azi şi se îmbogăţesc obscen, e adevărat, spunea Ciubais, dar feciorii lor vor deveni cetăţeni eminenţi, respecta­bili şi responsabili, care vor merge la universităţi, vor face filantropie, vor fi, pe scurt, acea clasa de tehnocraţi şi intelectuali înstăriţi de care avem nevoie.

Clasele de mijloc, ce mai! Sigur, metafora provocatoare şi oximoronul moral sunt tehnici retorice eficace. În mod mai confuz, fără a ajunge la forţa silogismelor structurate ale unui Ciubais (sau Băsescu), acestea au fost şi raţionamentele care au justificat ideologic, atunci când s-a simţit că ar fi nevoie de o idologie, „privatizarea” petrecută în România de-a lungul anilor ’90. Aceleaşi împerecheri şi aceeaşi redistribuire, în spatele unui discurs în aparenţă coerent, chiar dacă amoral.

XS
SM
MD
LG