Linkuri accesibilitate

O iubire pătimașă timp de 12 ani a cărei mărturie rămân cele 865 de scrisori publicate astăzi la Gallimard.

În Franța, evenimentul literar al sfârșitului de an (sau poate - de ce nu ? – al întregului an 2017) a fost publicarea corespondenței dintre Albert Camus și Maria Casarès. O corespondență grație căreia putem reconstitui o minunată poveste de iubire, întreruptă brutal de moartea scriitorului în cumplitul accident de mașină.

Jurnal de corespondent: Alexandru Călinescu (Iași)
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:07 0:00
Link direct

Maria Casarès, fiica unor emigranți spanioli (tatăl ei fusese ultimul prim-ministru al guvernului republican), s-a consacrat teatrului și a devenit curând o actriță cunoscută. Cei doi, Maria Casarès și Albert Camus, se întâlnesc la scriitorul Michel Leiris în martie 1944. Devin amanți în 6 iunie, care este și ziua debarcării aliaților în Normandia. Relația lor durează câteva luni până când Francine Camus, soția scriitorului, vine la Paris din Algeria, unde se aflase în timpul războiului.

Patru ani mai târziu, și – coincidență extraordinară – tot în ziua de 6 iunie, Albert și Maria se întâlnesc întâmplător pe bulevardul parizian Saint-Germain. Timp de 12 ani de atunci încolo, iubirea lor va fi una pătimașă, mărturie rămânând aceste superbe scrisori – 865 la număr - pe care și le trimit oriunde s-ar afla, în turnee, în călătorii îndepărtate, în provincie sau în Parisul care îi solicită și profesional și din punct de vedere al obligațiilor mondene.

Maria Casarès e acum celebră, joacă la Comedia Franceză, la Teatrul Național Popular (TNP), alături de Jean Vilar, Gérard Philippe sau Serge Reggiani. Apare atât în piese clasice cât și în piese moderne, Shakespeare, Molière, Racine, Corneille, Marivaux, dar și Pirandello, Claudel, Sartre, Camus… În film, e căutată de mari regizori – Carné, Bresson, Cocteau; printre peliculele de referință – Copiii paradisului, Mânăstirea din Parma, Orfeu. Camus, la rândul său, cunoaște o carieră briliantă, publică Omul revoltat, Căderea, iar în 1957 i se decernează premiul Nobel. Toate acestea se reflectă în corespondența celor doi dar, peste toate, impresionantă este iubirea care îi animă și le dă resurse parcă infinite. Sau, cum îi scria Maria Casarès în octombrie 1957: „aștept miracolul mereu reînnoit al prezenței tale”.

În 30 decembrie 1959, Camus își începe epistola cu cuvintele „ultima scrisoare”. Tristă, cumplită, involuntară premoniție. Și Camus continuă: „Îți voi telefona de îndată ce voi sosi, dar am putea în principiu să cinăm împreună marți. Spun în principiu pentru a nu neglija aspectele imprevizibile ale drumului”. Și mai departe: „Sunt atât de fericit la ideea că te voi revedea încât râd în timp ce-ți scriu (…). Te sărut, te strâng la piept până marți, când o voi lua de la capăt”.

Cei doi n-o vor lua niciodată de la capăt. Mașina în care se aflau Albert Camus și Michel Gallimard se izbește, pe 4 ianuarie, de un copac, scriitorul moare pe loc. Iau sfârșit, prematur, nu numai o carieră extraordinară, ci și o poveste de dragoste unică, așa cum sunt marile povești de dragoste.

*Albert Camus, Maria Casarès, Corespondență, 1944 – 1959, text stabilit de Béatrice Vaillant, cuvânt înainte de Catherine Camus, Gallimard, 2017, 1290 pagini.

XS
SM
MD
LG