Linkuri accesibilitate

Julian Barnes și justiția morală post-comunistă


Romancierul britanic Julian Barnes (n. 1946) a primit acum câțiva ani ceea ce merita de mult timp: cel mai prestigios premiu literar britanic, The Man Booker Prize 2011, pentru romanul The Sense of an Ending (apărut și în românește la Nemira, în colecția „Babel”, ca Sentimentul unui sfârșit). Sunt un fan al lui Julian Barnes încă din momentul când am citit, cu ani în urmă, Flaubert’s Parrot. Am citit apoi în New York Review of Books, în februarie 2000, eseul-recenzie apărut de fapt ca replică la o controversată biografie a lui Arthur Koestler scrisă de David Cesarani (Arthur Koestler: The Homeless Mind, Free Press, 1999), am aflat cât de influențat și cât de apropiat a fost Barnes de autorul lui Darkness at Noon. Îl numea pe Cesarani un „tomb-robber”. Istoria contează pentru Barnes, cum a contat pentru Koestler și Orwell.

Se uită adeseori că Barnes a publicat în 1992 un fascinant mini-roman despre problema culpabilității liderilor comuniști, despre dilemele justiției morale, ale celei penale, într-o țară imaginară, o combinație între Bulgaria și România. Am folosit această carte intitulată The Porcupine ca lectură obligatorie (required reading) de-a lungul anilor la cursurile mele despre comunism și post-comunism. Asemeni lui Christopher Hitchens (1949–2011), cu care a fost prieten, sau asemeni lui Martin Amis, autorul nu doar al unor excelente romane, ci și al volumului Koba the Dread. Laughter and the Twenty Millions, Barnes a studiat atent istoria însângerată a veacului trecut, veacul lagărelor de exterminare, al proceselor-spectacol, al camerelor de gazare, al Gulagului și al Auschwitz-ului.

Discut aici romanul lui despre post-comunism și destinul unui dictator doborât de un val al schimbării în care conspirația s-a întretăiat cu protestul de masă, cu justificata revoltă anti-totalitară. Tradus cu titlul Porcul spinos de către Mihai Moroiu în seria Julian Barnes care apare la Nemira, este un roman despre abulie morală, despre iluzii pierdute, despre tensiunile etice ale decomunizării, despre insolența foștilor magnați. Stoyo Petkanov, personajul lui Barnes, este de fapt un Todor Jivkov imaginar, decrepit, incontinent (la propriu și la figurat), și cinic. Tot aici, Petkanov, închis în așteptarea procesului, și-i amintește pe Nicolae și pe Elena Ceaușescu și se gândește la sordidul și totuși tragicul lor sfârșit.

Romanul vorbește despre natura efemeră a puterii care se vrea absolută, despre soarta micilor și marilor tirani: „Și acum, uită-te la ei. Erich a fugit la Moscova și s-a ascuns ca un șobolan la ambasada chiliană, în așteptarea unui avion spre Coreea de Nord. Kádár, mort după trădarea deschiderii frontierelor: într-un ungur nu puteai să te încrezi niciodată. Husák, mort și el, doborât de un cancer, cerând ca un preot în sutană să-i slujească la căpătâi, înfrânt de un scriitoraș pe care ar fi trebuit să-l înfunde în închisoare pe viață. Jaruzelski nu a fost la înălțime, s-a dat de cealaltă parte, spunând că a început să creadă în capitalism. Ceaușescu, el măcar a căzut în luptă, dacă fuga și plutonul de execuție se pot considera luptă. Mereu a fost un miel turbat, Nicolae, mereu juca să câștige potul cel mare, când de-o parte, când de alta, așa a refuzat să se alăture acțiunii fraterne din 1968; dar el, cel puțin, avea o urmă de coloană vertebrală și a încercat să țină ordinea până la capăt. Și, pe urmă, lucrul cel mai prost, a apărut nătărăul ăla neputincios de la Kremlin, care arăta de parcă i se ușurase o pasăre în cap, care a intrat într-un duel de publicitate cu Reagan. Vă rog să îmi permiteți să mai renunț la câteva rachete SS-20, dar puteți să mă puneți pe coperta revistei Time? Omul Anului. Mai bine Femeia Anului”. (pp. 105–106, ediția românească)

De fapt, Petkanov, personajul inventat de Barnes, nu este doar Jivkov, ci și Ceaușescu. Îl detestă pe Gorbaciov, cel care a distrus un sistem ce părea etern. Când își rememorează marile onoruri, suntem parcă în filmul lui Andrei Ujică. Îmi amintesc perfect bancurile care circulau în epocă despre „Premiul Simba”, noi îi spuneam Samba, născocit, se pare, special pentru Ceaușescu, echivalentul timbrelor din inexistentul stat Maluku Selatan, plătite, pe căi misterioase, de sectorul de propagandă externă de la CC, condus ani de zile de Mihai Dulea…

Am discutat adesea la seminarul meu despre revoluțiile din 1989 despre ceea ce s-a numit „the Gang of Four”/ „Gașca celor patru”. I-am analizat, pe rând, pe Gustáv Husák (cu proxy-ul său Milos Jakes), pe Erich Honecker, pe Jivkov și pe Ceaușescu. Câțiva din studenți văzuseră Autobiografia (filmul lui Ujică) la West End Theatre, în DC. Despre ultimii doi, le-am recomandat să citească romanul lui Julian Barnes, una din cele mai profunde incursiuni literare în ambiguitățile generate de eforturile de a-i trage la răspundere pe foștii potentați pentru fărădelegile din anii când se aflau la putere. Le-am spus mereu studenților mei că predicția mea e că scriitorul va primi premiul Man Booker. Lucru petrecut în 2011, pentru un alt roman, The Sense of an Ending, al unsprezecelea al său, descris drept „a slim and meditative story of mortality, frustration, and regret”/„o mică și contemplativă poveste despre moarte, frustrare și regret”.

XS
SM
MD
LG