Linkuri accesibilitate

Cu aproape 150 de roluri în tot atâtea filme și seriale TV, fiecare și-o va aminti în funcție de sensibilitatea și rolul care l-a impresionat cel mai mult.

A căzut o stea... Jeanne Moreau, cea pe care Orson Wells o declara în anii 1950 „cea mai mare actriță a lumii”, și despre care, un deceniu mai tîrziu, revista Time scria la fel de elogios: „Nu mai există altă actriță la Hollywood sau în Europa care poate atinge profunzimea și respirația artei ei”, s-a stins din viață astăzi la Paris, la vârsta de 89 de ani.

Cu aproape 150 de roluri în tot atâtea filme și seriale TV, fiecare și-o va aminti în funcție de sensibilitatea și rolul care l-a impresionat cel mai mult, de la capodopera recunoscută unanim „Jules et Jim” a lui François Truffaut, la „Jurnalul unei cameriste” al lui Bunuel, de la „Noaptea” lui Antonioni, la „Eva” lui Joseph Loosey, de la „Ascensor pentru eșafod” și „Amanții” (ultimul, Leu de Aur la Veneția) ale lui Louis Malle, la filmele cu Orson Welles, între care, pentru mine, neuitatul „Falstaff” shakesperean.

Mai toți marii regizori amintiți au fost, într-un fel sau altul, sub farmecul ei, mulți ca amanți, puțini ca soți. „Încarnare - scriu unanim toți criticii de film - a femeii senzuale și seducătoare, opusă parizienei sofisticate, burgheză sau prostituată, alternînd voracitatea, caracterul gurmand, cu stilul rasat și figura, mutra, disprețuitoare”; o imagine mai mult decât libertină în lumea filmului și a teatrului. Pierre Cardin, unul din cei ce s-au bucurat de iluminarea ei o descria spunînd „ea știe să fie lumină, solară, calmă asemenea zăpezii, dar și, uneori, asemenea furtunii. Greiere mai curînd decît furnică, era generoasă cu ceilalți, ceea ce nu i-a ușurat întotdeauna zilele...”

Dar, dincolo de căutarea fără sfârșit, cum spunea ea, de a învăța ce înseamnă iubirea, ceea ce a făcut marele ei succes, împreună cu vocea gravă și profundă, foarte sexy, a fost imensul ei talent înăscut. Louis Malle îl descria în rezumat, pentru biograful ei, spunînd: „Măreția ei constă, cu siguranță, în capacitatea ca într-un interval de cîteva secunde, să-i vezi pe față schimbarea de dispoziție, de stare sufletească”.

Jeanne Moreau însăși se declara într-un interviu cu revista Time „foarte plictisită să audă lumea vorbind despre 'profesiunea de actor'. Nimic nu e mai rău decît cînd ți se spune: 'ești o adevărată profi'. Actoria nu este de loc o profesiune; este un fel de a trăi, una o completează pe cealaltă. Ceea ce un actor are nevoie este un simț al implicării, o familiaritate inconștientă cu rolul lui, nimic mai mult. Nu e nici o miză în a căuta să intri în experiența de viață reală a caracterului. Este absurd că crezi că o poți face pentru o săptămînă. Nu mi-am studiat niciodată rolul, înainte să înceapă camera să filmeze și apoi, paff, totul începe...”

Pentru biograful ei, Jean-Claude Moireau (Jeanne Moreau insoumise, Flammarion, 2011), citat astăzi de Le Monde, actrița de geniu era un cocktail unic, compus din „Intensitatea prezenței senzuale, forța de evocare a verbului, nuanțele cele mai subtile de intonație, elanul poetic și misterul”...

Născută în 1928 la Paris, într-o familie instabilă, descoperea teatrul în adolescență, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, grație mamei ei, Kathleen, dansatoare englezoaică, angajată într-o trupă ce se producea la Folie-Bergères și acompania spectacolul de revistă a celebrei Joséphine Baker. În 1944, își amintea Jeanne Moreau, avea să fie cu totul fascinată de o reprezentație a piesei lui Jean Anouilh, la Theatre de l'Atelier, Antigona.

La 16 ani, în ciuda opoziției tătălui, viitoarea actriță lua primele cursuri de teatru, și intra prin concurs, pe ascuns, la Conservator. În 1947 avea să semneze, fiind încă studentă, primul contract de actor cu Jean Vilar, care fondase o trupă pentru a lansa ceea ce avea să devină Festivalul de la Avignon. „Un temperament de poiectil de tun”, o caracteriza scriitorul Maurice Clavel, citat azi într-o evocare în Le Monde.

Extras dintr-o mărturie documentară INA

Revenită la Paris, după ce jucase în Richard al II-lea și într-o piesă de Paul Claudel, Jeanne Moreau era angajată la Comedia Franceză. Avea să rămînă pînă în 1951, pentru a reintra în trupa lui Jean Vilar, la Avignon, colaborînd apoi cu Cocteau și Jean Marais și făcându-și un nume în 1956 în montarea celebrei piese a lui Tennessee Williams, Pisica pe acoperis, în primul spectacol în franceză pus în scenă de Peter Brook.

Și, în aceeași epocă, Jeanne Moreau se lansa în cariera ei fertilă și nemuritoare, alături de Louis Malle în „Ascensor pentru eșafod”, pelicula pe muzica îmbătătoare a lui Miles Davis.

A căzut o stea... Jeanne Moreau; odihnească-se în pace!

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG