Linkuri accesibilitate

Istoria ca paranteză
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:00 0:00
Link direct

Istoricul Theodore Draper (1912--2006), cunoscut pentru studiile sale asupra comunismului american, făcea la un moment dat o afirmație care mi se pare relevantă și din perspectiva actului de condamnare a regimului comunist din România. El spune „esențial este faptul că o schimbare de regim nu poate fi echivalată cu o întrerupere a continuității statului polonez. Discontinuitate ar însemna că statul polonez a încetat să existe din 1945 până în prezent. Același lucru s-ar putea spune și despre ceilalți sateliți sovietici din Europa de Est. Poate cineva să creadă cu adevărat că nu mai existau state dincolo de granițele de vest al Uniunii Sovietice?”

Unii comentatori au venit cu reproșuri la adresa actului de condamnare și a Raportului Final pe aceeași direcție: cum poate fi declarat regimul comunist ilegitim și criminal atât timp cât există tratate internaționale încheiate de acesta, atât timp cât acesta a emis documente oficiale (de exemplu, certificate de naștere)? Onorabilii preopinenți fac o eroare similară cu cea semnalată de Draper: Comisia Prezidențială nu a condamnat România ca stat în perioada 1947—’89, ci regimul comunist care a condus țara în această perioadă. Comoda echivalare stat-regim este argumentul atât al unui anticomunism de multe ori nedemocratic, cât și al unor apologeți ai comunismului românesc care încercă astfel să-și mascheze nostalgiile (ceea ce Florin Țurcanu numea „istoria paranteză”). Este, într-un final, argumentul tipic grupurilor care se încadrează în ceea ce eu am numit „barocul stalino-fascist”.

În mod evident, nu se poate discuta despre bolșevizarea Europei Centrale și de Est fără a clarifica rolul „Centrului Moscova”, pentru a folosi termenul propus de Ken Jowitt. Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și dinamica păcii au generat un sistem de state în Europa care a fost produsul „dialecticii” a două procese simultane: sovietizarea și satelizarea. În primul rând deviația iugoslavă, perpetuul fracționism albanez și excentricitățile românești de politică externă scot în evidență importanța acestei distincții. România este exemplul clasic al fenomenului de-satelizării prin întărirea establishment-ului stalinist și prin hibridizarea modelului sovietic de construcție statală. Mi se pare important să accentuăm că reformabilitatea unui regim comunist nu trebuie judecată numai din perspectiva politicii sale externe. Factori mult mai importanți într-o astfel de evaluare sunt rolul partidului, permanența ideologiei în sistem și nivelul de instrumentalizare al poliției politice. Acestea sunt instituțiile-cheie pentru perpetuarea (neo)totalitarismului.

Sovietizarea Europei Centrale și de Est (momentul jdanovist al stalinismului) nu a avut loc în absența unui set de premise ideologice, care poate nu au fost atât de clare la început, dar ale căror evidență poate fi acum percepută istoric. Stalinismul a fost o radicalizare a bolșevismului, care, la rândul lui, a fost, așa cum foarte bine a observat Ágnes Heller, o fixă și prescriptivă idee asupra societății umane. În numele ei, mișcarea comunistă a eliminat un număr enorm de oameni, pe aceia care erau obstacole (obiective sau subiective) în calea transformării radicale a societății. În perioada 1945—1956, iar în unele țări și după momentul absolutist al blocului sovietic, cultul personalității și accentuatul patrimonialism intrinsec al comunismului au provocat o grotescă deraiere național-stalinistă a bolșevismului în Europa Centrală și de Est.

XS
SM
MD
LG