Linkuri accesibilitate

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Mergem pe urmele deportaților, încercăm să recuperăm memoria”


În avanpremiera unui eveniment-document pentru comemorarea victimelor deportărilor comuniste.

Cu 68 de ani în urmă, în zilele de 5–7 iulie 1949, autorităţile comuniste ale RSS Moldoveneşti au deportat spre regiuni îndepărtate ale Uniunii Sovietice mii de români/moldoveni, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari, evrei şi alte naţionalităţi din Basarabia Istorică. Astăzi, la Chișinău, în cadrul unui eveniment de comemorare a victimelor deportărilor sovietice, autorii proiectului „Expedițiile memoriei” vor trata subiectul deportărilor spre regiunea Irkutsk. Invitata emisiunii din această dimineață este istoricul Viorica Olaru-Cemîrtan, cea care a realizat în cadrul acestui proiect o serie de interviuri cu deportați.

Viorica Olaru-Cemîrtan
Viorica Olaru-Cemîrtan

Europa Liberă: Așadar persoane care au trăit experiența deportărilor sau rudele acestora vor fi prezente azi în cadrul unui eveniment în care va fi sintetizată experiența deportărilor din anii 1941-1949, cu accent pe regiunea Irkutsk, acolo unde au ajuns autorii proiectului Expedițiile Memoriei. Este a 68-a comemorare a deportărilor și vreau să vă întreb întâi de toate ce rezonanță a căpătat această tragedie în spațiul public, spre ce direcție se mișcă lucrurile?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Așa este, astăzi invităm pe toată lumea care este de bun simț și care rezonează la acest subiect la Filarmonica Națională, la ora 11, să petrecem împreună acest eveniment document, pentru că el este conceput ca un spațiu în care, în mod public, să se facă confesiunile celor care au suferit în această noapte de 5 spre 6 iulie, 1949 sau în noapte de 12-13 iunie 1941. Este a treia ediției a Memoriilor deportărilor și rezonanța acestui eveniment este destul de mare. Noi vorbim despre asta pe parcursul anului, post factum sau înainte de eveniment, îl pregătim. Avem o rezonanță bună în școli, în rândul universităților și a tinerilor studioși. Însăși oamenii care au fost deportați vorbesc în familiile lor despre acest eveniment, care este deosebit, nu are nicio conotație de ordin politic sau ideologic. Unica politică pe care o facem noi aici este politica memoriei și ne dorim ca această memorie, care este parte a patrimoniului nostru imaterial și este foarte fragilă, să nu fie dată uitării. Iar rezonanța în societatea noastră cred că vine mână în mână cu maturizarea și conștientizarea pe care încercă noi istoricii, jurnaliștii, oamenii de cultură, liderii publici să o creștem, să conștientizeze toată lumea că regimurile totalitare au comis crime împotriva umanității și acest fel de crime nu mai pot fi tolerate. Ele trebuie vorbite public, trebuie să existe pocăința pentru ele, pentru comiterea lor și să învățăm lecțiile noi toți, cei care putem să influențăm evoluția politică, economică, ca nici un regim totalitar să nu-și mai facă cuib printre noi.”

Europa Liberă: Nu doar în Irkutsk au ajuns autorii proiectului expedițiile memoriei, în Kazahstan, de asemenea, intenția de recuperare a memoriilor reușește în practică?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Aproape jumătate din viața mea studiez deportările și în ultimii 25 de ani s-au făcut eforturi mari de a deschide arhivele, de a vorbi aici cu cei care s-au întors din Kazahstan, din Siberia, dar doar în ultimii 3-4 ani am reușit să aducem și cealaltă parte a istoriei, e vorba despre câtă Basarabie a rămas în Siberia, câtă Basarabie a rămas în Kazahstan. De fapt, prin Expedițiile memoriei noi facem această recuperare a memoriei pierdute. Mergem pe urmele deportaților, vedem acolo satele ridicate de către deportați în stepa din Kazahstan sau în taigaua Siberiei, vedem fântânile construite de deportații noștri, acele barace care astăzi încă mai slujesc ca și case pentru localnicii care au rămas. Toată infrastructura satelor s-a păstrat, de la brutărie, punct medical, școală, totul este așa cum a fost ridicat în anii 1949-1952, 1953- perioada în care s-au constituit acele localități pe loc pustiu. Ideea este că ne reușește să vedem nu doar această parte a vestigiilor materiale istorice, dar oamenii. O parte din ei sunt care s-au întors, pentru că revenind după anul 1956 la baștină, au înțeles că nu-i așteaptă nimeni, din păcate. Averea le-a fost confiscată, regimul a prelucrat ideologic atât de mult populația rămasă, încât ei chiar erau numiți în continuare dușmani ai poporului și mulți îi vedeau cu această etichetă. De aceea ei s-au reîntors în Siberia, în Kazahstan și acolo continuă să trăiască până în ziua de astăzi. Noi am reușit să găsim aceste persoane, să vorbim cu ei, să le înțelegem istoriile și justificările care stau în spatele deciziilor, deja de bună voie, de a rămâne acolo. Ne-am dat seama că ei chiar au pierdut din multe valențe ce țin de identitatea lor, de limbă, dar mai păstrează cultura.”

Europa Liberă: Sunt ei interesați să povestească, înțeleg importanța mărturiilor lor?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „În principiu noi am fost prima lor experiență de a vorbi despre acest subiect. Stând în mediul respectiv, ei nu au putut consuma informație care le-ar demonstra și le-ar spune ce s-a întâmplat de fapt în acea noapte cu ei. Majoritatea nu-și dau seama că a fost o crimă. Toți justifică prin faptul că așa au fost timpurile, dar când intri în esență și începi să vezi din ce familii au venit, care au fost valorile lor și îi întrebi: „De ce credeți că s-a purtat regimul așa anume cu dumneavoastră?”, ei strâng din umeri. Nu s-a produs în cazul lor conștientizarea respectivă, noi am fost imboldul care, probabil, a făcut mari schimbări. Chiar în timp discuțiilor observam cum se schimbă imaginea, limbajul corpului, emoțiile, apăreau lacrimi, mai răsfoiau fotografiile demult uitate în albumul de familie, și astfel și-au dat seama că, de fapt, e mai mult decât soarta lor la mijloc, este soarta generațiilor pe care le-au crescut ulterior și că este vorba despre o mașinărie care și-a dorit să modifice aici structura etnică, componența la nivel de lideri, să inverseze valorile și cum s-a schimbat soarta regiunii noastre și a lor personală. Sunt două momente de reper care rezonează. E foarte ușor să spui că au fost deportați în jur de 35-40 de mii de oameni timp de o noapte, dar când intri în esență și te uiți la amănuntele din viața fiecărui om de atunci, dar și a generației secunde, atunci îți dai seama de consecințele pe termen mediu și de durată. De aceea, noi am fost cei care am încercat să îi trezim din pierzania aceasta și memoria pierdută.”

Europa Liberă: În cadrul evenimentului de comemorare a victimelor deportărilor va fi lansat Jurnal de Bord: Siberia-Irkutsk, o coproducție OWH Studio și Televiziunea Română, în regia Violetei Gorgos, la fel „Un jurnal de călătorie” și cartea „Viața bate filmul”. Am vrea să vorbim puțin despre munca istoricilor, de ce credeți că se adună atât de încet aceste informații despre dramele de atunci?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Deși s-au făcut eforturi începând cu anul 1990 din partea jurnaliștilor pentru a aduna mărturii și istoricii au avut acces și la arhive și la memoriile celor care au supraviețuit, totuși acest fenomen nu este așa precum ne-am fi dorit noi. Ar fi fost bine dacă avea turații mai mari și o viteză de colectare mai mare, dacă erau implicați un grup mai mare de oameni și dacă erau resurse. Problema de bază este că nu s-a reușit să se facă la nivel de stat o celulă intelectuală care ar dezvolta proiecte de așa gen. Eforturile noastre sunt mai mult voluntare și vin cu susțineri destul de modeste din partea Departamentului Românilor de Pretutindeni, dar de cele mai multe ori noi facem voluntariat. De aceea, mai taote eforturile noastre sunt foarte secvențiale.”

Europa Liberă: Încercați să proiectați drama celor peste 11 mii de familii, într-un anume fel, prin informațiile pe care le colectați?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „La public trebuie să ajungă produse care sunt ușor digerabile, producții video cât mai multe, producții scrise, cum ar fi articole, broșuri, cărți și nu doar în stil academic, științific cu note la subsol și trimiteri la arhive, dar într-un limbaj destul de accesibil. De fapt, astăzi la ora 11 vor fi proiectate secvențe din filmul semnat de Violeta Gorgos. Vor fi secvențele care țin doar de deportații din regiunea Irkutsk, pentru că în acel film noi am avut parte și de o comunicare cu membrii diasporei care au ajuns acolo mai târziu, și cu localnicii am vorbit. În același timp, aceste două cărți despre acre ați spus, „Un jurnal de călătorie” și „Viața bate filmul” sunt semnate de mine și iată aici am avut parte de un suport financiar din partea Open Society Foundation, cărora le sunt chiar recunoscătoare.”

Europa Liberă: Găsim mărturii în aceste lucrări?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Da, în „Jurnalul de călătorie” este o viziune mai largă decât ceea ce o să vedeți în film, pentru că aici sunt și interviurile aprofundate cu cei care au fost deportați. Sunt mai multe detalii decât pot fi arătate la ecran și sunt și concluziile ce se referă la faptul că am reușit să aducem sursa care lipsea până acum, pe cei din Kazahstan și Siberia. Pentru mine aceasta a fost o experiență neobișnuită și într-adevăr inedită. Iar ca și istoric, a însemnat o vizită de studiu cu o valoare și cu un impact mare asupra lumii academice. În ceea ce privește filmul, sunt 11 istorii de viață. Din aceste 11 istorii, opt persoane aveau de la două luni până la 18 ani iar trei persoane s-au născut în Siberia sau în Kazahstan. Și ei vin să povestească doar niște istorii din viața lor, pentru că integral toate interviurile pot fi găsite pe pagina deportari.md, un site pe care îl administrăm tot voluntar și unde se pot găsi multe secvențe video cu foarte mulți supraviețuitori. În același timp, sunt și lucrările Analele memoriei, care sunt produsul programului de stat implementat de Academia de Științe. Deci în ultimii trei ani și Academia de Științe are un program de stat prin care colectează mărturiile din Republica Moldova.”

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG