Linkuri accesibilitate

Un interviu realizat de Andreea Pora.

17 & 23 octombrie 2003

Întîlnire cu Istoria.

Pagini din dosarele Securităţii.

Scriitorul Augustin Buzura despre cărțile sale în fața cenzurii, Securitate, și filele dispărute din dosarul său de la CNSAS.

Partea I: 17 octombrie 2003

Europa Liberă/Radu Călin Cristea: Unul din cei mai cunoscuți prozatori în viață, Augustin Buzura, a fost un om incomod pentru sistemul comunist. Romanele sale publicate înainte de '89, uneori după ani de așteptare, ca și evidenta sa inadaptare la tot ce însemna sistemul comunist l-au făcut pe Buzura un indezirabil. Acesta avea să fie urmărit foarte atent și intens de securitate – acasă, pe stradă, la întâlniri cu prietenii și cu colegii scriitori. Curios și nu foarte, și Augustin Buzura se află în situația celor despre care se poate afirma cu certitudine că au un dosar în care cineva, cândva, undeva a lucrat, eliminând zeci de pagini. O rubrică de Andreea Pora.

Europa Liberă: Când vi s-a deschis dosarul de urmărire informativă?

Augustin Buzura: „Dosarul meu nu este complet, adică lipsesc mulți ani și, probabil, anii cei mai interesanți din dosar, mă gândesc de după 1980.”

Europa Liberă: Deci, el începe de când?

Augustin Buzura: „Din 1963, 1964. De foarte de mult, dar bănuiesc că de prin 1960 mă urmărește Securitatea, de când eram student. Pentru că îmi aduc foarte bine aminte că m-au luat din cameră de lângă un prieten cu care ne pregăteam pentru examen și m-a dus la Securitate unde m-au înnebunit cu întrebările. Nu înțelegeam cu ce-oi fi greșit, ce-oi fi spus.”

Europa Liberă: Și cu ce greșise-ți?

Augustin Buzura: „Îl înjurasem, dacă mai țin minte, pe Hrusciov. Când am intrat ca redactor la Tribuna i-am cunoscut pe toți cei care mă urmăreau, aveam dese dialoguri cu ei, mă avertizau: „Vezi, tovarășe Buzura, aveți o situație așa și pe dincolo, dacă nu vă liniștiți…”. ”

Europa Liberă: Vă avertizau cei din redacție sau veneau și securiștii și vă avertizau?

Augustin Buzura: „Nu, veneau securiștii. Iar cei din redacție, după cum am descoperit pe urmă din dosar, cei din redacție dădeau informații foarte exacte despre toate mișcările mele. Eu i-am numărat din dosar: 56.”

Europa Liberă: Numai de la „Tribuna”?

Augustin Buzura: „Nu, atât cuprinde dosarul meu, 56, dar bănuiesc că au fost mai mulți.”

Europa Liberă: Ați recunoscut pe vreunii dintre ei?

Augustin Buzura: „Da, da, sigur, pe mulți. Cred că pe aproape toți. Pentru că îmi aminteam foarte exact situația în care am spus un anume cuvânt, situația în care am fost avertizat din nou. Îmi aduceam foarte bine aminte și puteam să-i identific. Cel mai bun prieten al meu din perioada de după studenție – pentru că mă uluia ce exacte erau datele despre mine și foarte bune caracterizări psihologice. Deci, pe acesta l-am recunoscut imediat.

După aceea am mai recunoscut un alt prieten foarte bun pe care nu mi-aș fi imaginat, cum nu mi-am imaginat nici despre cestălalt, că poate să facă așa ceva.

M-am tot întrebat cu ce i-o fi șantajat, ce-or fi făcut că doar erau, cum să zic, oameni cu meserii foarte serioase. Și nu, nu știu, mi-e silă, dacă cuvântul „silă”. Dar cred că cuvântul „silă” este prea blând.

Erau după mine, de pildă, când mergeam la masă, la Casa universitarilor din Cluj, când veneau diverși prieteni să mă caute. Automat duceau toate instalațiile acelea de ascultare și vedeam raportul: între ora cutare și ora cutare, obiectivul X. Aveam o groază de pseudonime: Bucur, Oșanu, nu mai știu.

Pe urmă, am citit dosarul în care erau reproduse toate convorbirile mele telefonice și erau atât de exacți în a copia încât, era de multe ori, se întrerupea convorbirea și spuneam: „Uite, cretinelule, nu merg sculele.” Și notau și asta.”

Europa Liberă: Cum trăiați cu această veșnică apăsare a unei urmăriri 24 de ore din 24? Nu ați încercat să faceți nimic, de exemplu, să scoateți microfoanele?

Augustin Buzura: „Aveam un prieten foarte bun care se pricepea, de la poștă, care urma să fugă din țară și m-a avertizat: „Vezi, că eu plec și vin să-ți scot microfoanele”. Și țin minte că erau în mânerul de la telefon și încă jos, la priză. Nu știam, de pildă, că aveam și în baie microfoane. Am aflat pe urmă. Pe unele le-am lăsat, pentru că erau în controlul de la curentul electric și, însă, îmi convenea că mergea mai încet.”

Europa Liberă: Să ne întoarcem puțin la informatori. Erau oameni care v-au turnat în mod sistematic? Erau nume cunoscute?

Augustin Buzura: „Sunt nume cunoscute, unii sunt mai puțin importanți în lumea literară, alții au murit între timp, dar vă spun drept și să-i știu, nu i-aș deconspira. Adică, pe ei soarta i-a pedepsit. Nu cred că poate fi mai groaznic lucru decât să ai pe conștiință faptul că ai turnat, că ai fost imoral, că ai fost nedrept, că ai fost necinstit.

Adică, la început, în primii ani, de pildă, ei erau cei mai mari luptători pentru democrație. Mulți dintre ei erau foarte mari luptători pentru democrație. Cei care au mers în extrema extremelor, puteai să mergi, să pui mâna în foc că au fost. Pentru că nu se putea ca peste noapte, deci, un om care mie îmi spunea, de pildă, prin 1980 și ceva „Mai termină cu prostiile tale, cu romanele, cu nu știu ce că am auzit că ne iau Fondul literar, că ne iau cantina!”, să-i vezi dintr-odată în postura că mă acuză pe mine. Deci, eu deveneam comunistul și ei marii luptători pentru democrație.”

Europa Liberă: Nu vreți să dați nume, domnule Buzura?

Augustin Buzura: „Nu, nu, nu. Mi-ar fi foarte ușor, dar nu vreau. Vreau să vă spun cinstit: cred că le ajunge ce încasează ei moral. Amestecul acesta, murdăria aceasta a ajuns atât de mare încât este îngrozitor, adică nu mai poți să vezi lucrurile adevărate.

Ce mi se pare groaznic acum, după 14 ani de la revoluție, este că securiștii înving. Asta mi se pare îngrozitor. Adică, dosarele lor, dosarele făcute de ei, care sunt de o murdărie fără margini, sunt luate drept literă de lege și contează foarte mult în aprecierea unui om. Vreau să vă spun că de foarte multe ori se inventau situații în dosare.”

Europa Liberă: Cine le inventa? Le inventau ofițerii de securitate sau le inventau informatorii ca să-și justifice o muncă acolo?

Augustin Buzura: „Și unii, și alții. Pentru că, după părerea mea, ofițerul de securitate alegea omul vulnerabil la un anume capitol. Și unde erau vulnerabili, ori erau foarte săraci și nu aveau cu ce trăi, ori aveau vreun păcat, deci, au fost la închisoare sau un păcat istoric, ori aveau vreo relație cu vreo femeie, pentru că mai ales astea erau foarte des exploatate.

Erau oameni care vroiau să te distrugă, pentru că ai trecut pe lângă ei, erai mai bun ca ei, i-ai depășit în ceva sau, știu eu, ai o cotă în lume mai bună ca ei și atunci te distrugeau.

Era ceva îngrozitor să vezi în dosar femei cu care, de pildă, te acuzau că te-ai culcat și nici măcar nu ți-a trecut prin minte vreodată că ai putea să o faci. Sau, de exemplu, o foarte bună scriitoare pe care n-am cunoscut-o decât după mulți ani după ce scriau ei că aș fi avut ceva cu ea. Sunt lucruri care, cum să zic, se inventau. Pe alea nu le poți lua ca litere de lege.

Pe de altă parte, se întâmplă un fenomen îngrozitor: cei buni au

Totuși, țara asta, cultura, tot ce există a avut și are niște vârfuri, adică niște nume care au făcut ceva, care au lăsat ceva în urma lor, care au luptat pentru fiecare cuvânt, care au fost sau sunt în cărțile de școală, care înseamnă ceva în istoriile literare de astăzi....

trecut în urma acestor nenorocite de dosare pe același plan cu cei răi, cu cei mizerabili. Victimele și călăii mărșăluiesc împreună. Totuși, țara asta, cultura, tot ce există a avut și are niște vârfuri, adică niște nume care au făcut ceva, care au lăsat ceva în urma lor, care au luptat pentru fiecare cuvânt, care au fost sau sunt în cărțile de școală, care înseamnă ceva în istoriile literare de astăzi. Nu poți să-i terfelești. Or sunt terfeliți la fel ca oamenii care n-au nimic, care n-au nicio cotă sau care trăiesc numai prin faptul că s-au impus cu pumnii sau au turnat.”

Europa Liberă: Acești turnători din dosarul dumneavoastră erau note informative date accidental, poate cu informația anodine, cu informații lipsite de importanță sau erau turnători care făcuseră o meserie din asta, poate, eventual, chiar erau plătiți și turnau zi de zi?

Augustin Buzura: „Eu cred că făcuseră o meserie din asta, pentru că erau groaznic de consecvenți.”

Partea a II-a: 24 octombrie 2003

Continuăm să difuzăm interviul cu scriitorul Augustin Buzura, interviu realizat de Andreea Pora. Urmărit aproape de 30 de ani de securitate, amenințat, cenzurat și turnat, scriitorul Augustin Buzura continuă să vorbească despre ceea ce a găsit în propriul dosar. „A fost groaznic să trăiești cu un ochi străin în ceafă”, mărturisește Buzura. Cât despre romanele sale, pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare virgulă Buzura ducea o luptă epuizantă cu cenzura. Augustin Buzura a primit un dosar incomplet, din el lipsind referirile la perioada anilor 1980, aceea în care scriitorul a avut cele mai mari probleme cu securitatea. Curios și nu foarte, despre exact această perioadă Buzura a putut afla informații amănunțite din Cartea Albă a Securității. De ce acolo da și în propriul dosar nu? O întrebare la care SRI nu poate răspunde. Interviul cu Augustin Buzura pornește cu evocarea atmosferei sufocante în care trăia.

Augustin Buzura: „Vă spun drept, era groaznic. Plus că era un lucru: eu aveam la vremea respectivă foarte mulți cititori și veneau acasă să-mi spună diverse întâmplări: „Vedeți, eu am ieșit din închisoare, vreau să vă spun cum e acolo”, „Vedeți acolo s-a întâmplat, se pregătește o grevă.”. Eu am fost în Valea Jiului imediat după greva ceea celebră din 1977 din august. Veneau, deci, oameni de bună credință care mă anunțau, dar niciodată nu puteai să știi, pentru că veneau și din ăștia, turnători, securiști. Mă bazam pe memorie, nu notam niciun nume, nicio situație, dar, de multe ori, trimiteau și turnători.”

Europa Liberă: Care roman i-a deranjat cel mai mult pe securiști, așa cum reiese din dosar? După ce perioadă, după ce roman au intensificat urmărirea?

Augustin Buzura: „Chiar după primul. După aia am intrat în colimator și când ziceam de bine li se părea că nu e de bine. Nu m-au slăbit o clipă, oriunde mergeam.

În ultimii ani a fost chiar groaznic, ultimii trei-patru ani. Erau și mașini pe stradă și mi-aduc aminte copiii din cartier, inclusiv copiii mei se fixau, erau un bărbat și o femeie care fixaseră mașina pe stradă și inclusiv copiii mei se adunau toți în grup și stăteau și se uitau la ei. Nu ziceau nimic, nu făceau nimic, numai se uitau la ei și tot nu plecau. Îi simțeai, adică în mașină, în avion.

De foarte multe ori, în București râdeam cu Nicolae Manolescu când ne fotografiau noaptea cu blitzul pe la 11, 12 noaptea pe stradă. Altădată am luat cafeaua la Intercontinental și a venit după noi, el s-a fixat la bar și i-a căzut microfonul și Nicolae i-a dat microfonul să nu cumva să și-l piardă.

Altădată ne distram, înconjuram hotelul București unde stăteam de cele mai multe ori, ei după noi cu consecvență și râdeam cu Nicolae: „Să văd mă urmărește pe mine sau pe tine? Să vedem dacă ne despărțim spre cine tinde?” Dar astea erau glume.”

Europa Liberă: Era partea anecdotică a întregii situații, dar probabil că exista și o altă față.

Augustin Buzura: „Era fața violentă, dură. Mi-aduc aminte, atunci chiar m-am speriat, n-am dat eu impresia că sunt speriat. Scrisesem o proză în România Literară care era cu titlul „Opriți nebunul!”. Directorul Europei Libere din vremea aceea a încheiat editorialul anual cu „Opriți nebunul!” și asta a fost prin 30, 31 decembrie, dacă mi-aduc aminte, era editorialul lui Vlad Georgescu. Și pe 2 sau 3 ianuarie a apărut toată floarea cea vestică a Securității la mine acasă. Îngrozisem strada.”

Europa Liberă: Știți cine a fost? Știți vreun nume de ofițer, ați reținut?

Augustin Buzura: „Nu, nu-și dădeau numele, nu-și dădeau numele, erau doar funcții.”

Europa Liberă: Domnule Buzura, ați fost de mai multe ori vizitat sau chemat la anchetă de Securitate în acești ani?

Augustin Buzura: „Nu erau anchete. Te chemau, pur și simplu, la sediul Securității sau mă chemau deseori la vreun hotel sau la vreo casă de-a lor conspirativă. Mergeam întotdeauna, vroiam să văd ce vor de la mine.

De multe ori m-au chemat și la Comitetul Central, să înjur Europa Liberă, că prea mă laudă. Și discuțiile erau, uneori, absolut hazoase, întrebam: „Dar ce zic despre mine?”. „Zic că-s bun”. „Păi, de ce să înjur o instituție sau un om care îmi spune că-s bun?”

Mai erau și discuții de genul acesta: „Vedeți că aveți copiii și-o să rămâneți pe drumuri și nu tot așa.””

Europa Liberă: Vă amenințau că nu vă publică cărțile? În mod deschis?

Augustin Buzura: „Asta tot timpul; și am găsit romane fotografiate. Mă gândeam câți bani au cheltuit. Sau am găsit titluri sau capitole care nu le-am dat niciodată sau care n-au apărut niciodată.”

Europa Liberă: Dovadă că intraseră în casă, probabil, nu?

Augustin Buzura: „Da, intraseră în casă, da. Eu am primit doi câini. Când erau câinii ăștia nu se putea pătrunde în casă și mi i-au otrăvit. Erau doi câini superbi. Eu am rămas înnebunit, i-au otrăvit cu varfarină, salam cu varfarină.”

Europa Liberă: Care a fost cea mai cenzurată? Cu care ați avut cele mai mari probleme?

Augustin Buzura: „Cu toate. Pe Orgolii a durat 1500 de zile dialogul, pentru că erau pe atunci vreo cinci cenzuri. Și dacă scriam de Securitate, mergea la cenzura lor, dacă scriam de armată, mergea la cenzura lor. Plus că de la editură la Consiliul Culturii, era cenzura propriu-zisă, era alta direcția de presă. Era o altă super-cenzură care se numea Comitetul de Sinteză, care aduna părerile tuturor celorlalte cenzuri.

Despre cenzuri și despre confruntările astea cu securitatea au vorbit oameni care n-au avut de-a face cu ei cu adevărat. Au vorbit diletanții și mai ales cei care și-au schimbat, de fapt, biografiile, care erau turnători și vroiau să-și ascundă trecutul.

Deci, Orgolii a fost foarte cenzurat, pentru că aici scrisesem despre închisori. Pe urmă, groaznic a fost cu Refugii și cu Drumul cenușii. Eu cam scrisesem despre grevă, cum despre cum se pregătea și toată greva ceea de la Valea Jiului. Erau absolut cumplite discuțiile cu ei.”

Europa Liberă: Din dosar lipsesc aproape integral anii 1980. De ce? Care e explicația?

Augustin Buzura: „N-am nicio explicație și m-ar fi interesat teribil. Eram un anume grup, știam că nu se putea ca cineva să nu toarne de-acolo, din grupul respectiv. N-am aflat și m-ar fi interesat foarte mult.”

Europa Liberă: N-ați mai găsit note informative în perioada anilor 1980?

Augustin Buzura: „Foarte puține. Adică nu se poate, de pildă, să lipsească perioada când eram cu toată nebunia și toate discuțiile pe care le-am avut în perioada romanelor Refugii și Drumul cenușii.”

Europa Liberă: Ceea ce cuprinde perioada anilor 1980 este ceva semnificativ sau nu, în raport cu ce era în înainte?

Augustin Buzura: „Nu, pentru că eu am găsit în alte dosare, de exemplu în Cartea Albă a Securității. Erau toate pregătirile noastre, eram vreo opt sau zece, cu Manolescu, Dinescu, Iorgulescu, Paler, Pleșu, Liiceanu, câți erau, făceam diverse proteste. Pe astea le-am găsit în alte dosare.”

Europa Liberă: Ale Dumneavoastră?

Augustin Buzura: „Nu, nu în dosarul meu. Din dosarul meu lipseau. În casă la Dinescu era înregistrată fiecare mișcare, fiecare conversație, deci, aveau banda discuției de acolo.”

Europa Liberă: Aveți senzația că s-a umblat în acest dosar?

Augustin Buzura: „Bineînțeles că s-a umblat.”

Europa Liberă: Care au fost consecințele?

Augustin Buzura: „Sigur că este groaznic. Dacă stai bine să te gândești, este groaznic să trăiești cu sentimentul că oriunde te-ai afla, n-ai urmă de intimitate. Oriunde ai fi simți ochiul străin, amestecul. Chiar și când nu era, nu-i o viață normală.

Dacă privești din perspectiva omului, a ființei pur și simplu a fost o viață îngrozitoare 30 de ani.

Dacă privești din perspectiva scriitorului, probabil că m-a deviat puțin ca scriitor, în sensul că mi-a stârnit o nevoie de reacție mai mare decât s-ar fi cuvenit. Adică, știam că mă urmăresc și simțeam nevoia să ripostez. Și de la un moment dat nu mai puteai da înapoi.”

XS
SM
MD
LG