Linkuri accesibilitate

Intelectualii și sfârșitul comunismului - criza din 1956


Moartea lui Stalin în martie 1953 a inaugurat marele dezgheț care avea să ducă la năruirea blocului sovietic. Istoricul britanic Timothy Garton Ash a observat că prăbușirea comunismului s-a derulat ciclic, la intervale de 12 ani. Evident, nu este vorba de o conspirație astrală, ci de existența unor tensiuni lăuntrice pe care sistemele de tip bolșevic nu aveau cum să le rezolve.

Mai întâi a fost anul 1956, cu seismul Raportului Secret al lui Hrușciov, grevele de la Poznan din iunie, revolta intelectualilor și studenților polonezi și maghiari, și revoluția din octombrie-noiembrie care a dus la intervenția militară sovietică în Ungaria, soldată cu mii de morți. Apoi, în 1968, a fost Primăvara de la Praga, și ea anihilată de acțiunea militară a Tratatului de la Varșovia. În 1980, a prins ființă sindicatul liber, auto-guvernat Solidaritatea, recunoscut oficial până în decembrie 1981, când generalul Jaruzelski a proclamat Legea Marțială.

Anul 1956 în Europa de Est a fost marcat de șocul destalinizării și de revolta intelectualilor critici împotriva unui sistem întemeiat pe frică, minciună, duplicitate și teroare. Contrastul frapant dintre ceea ce profesa ideologia oficială și realitățile sordide ale vieții cotidiene sub comunism a provocat sfâșietoare analize din partea multor artiști, jurnaliști, filosofi și chiar politicieni care crezuseră cândva în mitul stalinist.

Voi mai reveni la personalitatea lui Imre Nagy, cel care a simbolizat, mai întâi între 1953–1955, și apoi în octombrie–noiembrie 1956, speranța resuscitării unei dimensiuni umane în interiorul stângii marxiste. Oricum am judeca astăzi pozițiile lui Nagy și ale adepților săi, în toamna anului 1956 ele au reprezentat opusul totalitarismului bolșevic. Încolțit de veteranii vechii gărzi staliniste, Hrușciov însuși era destul de izolat și primejduit în conducerea sovietică. Voi reveni la aceste momente critice, cu implicații vitale pentru soarta popoarelor subjugate.

Unul din fenomenele cele mai interesante ale anului 1956, precedat de dezbaterile din perioada de după moartea lui Stalin, a fost convertirea unor gânditori marxiști la principiile socialismului democratic. Cum spuneam, azi putem surâde în ce privește idealismul, ori poate naivitatea unor Kołakowski, Pomian, Losonczy, Aczél, pentru care exista o șansă de a împăca socialismul cu democrația. Atunci însă, aceste voci au contat decisiv.

Vreau să-l amintesc aici pe dramaturgul maghiar Gyula Háy. Născut în 1900, considerat drept unul din cei mai importanți scriitori de orientare filosofică marxistă, comparat cu Brecht, Gyula Háy a fost unul dintre cei mai activi membri ai Cercului Petőfi. Era vorba de un club de discuții organizat sub egida Uniunii Scriitorilor din Ungaria, începând din primăvara anului 1956.

Pe măsură ce evenimentele politice se accelerau, odată cu îndepărtarea despotului stalinist Rákosi de la conducerea partidului comunist și reabilitarea lui László Rajk (spânzurat în 1949), scriitorii maghiari devin tot mai temerari în pozițiile lor publice. Sfidarea nomenclaturii nu mai avea nevoie de camuflajul limbajului cifrat. Cum scria Arthur Koestler în prefața memoriilor lui Háy (apărute în Anglia în 1974, după ce acesta trecuse prin închisorile lui Kádár), revoluția maghiară a fost înainte de toate o revoltă a intelectualilor. Iar pamfletul lui Háy, „De ce nu-mi place tovarășul Kucsera?”, apărut în gazeta literară Irodalmi Újság pe data de 6 octombrie, deci chiar în ziua ceremoniei reînmormântării lui Rajk, a fost în mare măsură scânteia care a declanșat incendiul revoluționar.

Kucsera era prototipul birocratului bornat, obtuz, arogant și sadic, acel demagog insolent pe care se baza regimul: „Într-adevăr, nu-mi place tovarășul Kucsera—și am motivele mele... Kucsera este marea eroare a istoriei noastre. Kucsera este ceva gelatinos pe care noi l-am plasat în fundătura obscură a istoriei noastre naționale. Kucsera este ignorant din pasiune și convingere, este cel care ne privește disprețuitor de pe piedestalul ignoranței sale... Nu este loc în istorie deopotrivă pentru Kucsera și pentru noi. Trebuie să alegem: ori Kucsera, ori umanitatea. În ochii lui Kucsera, minciuna nu este minciună, legea nu este lege, crima nu este crimă, iar omul nu este om”.

Articolul lui Háy a avut efectul scontat. Trec peste faptul că numeroase persoane cu acest nume au cerut să și-l schimbe. Casta parazitică a acestor Kucsera s-a întâlnit peste doar două săptămâni cu marea revoltă de pe 23 octombrie. Lumea nu mai voia să suporte dictatura acestor nomenclaturiști și securiști. Sosise momentul adevărului. Între 23 octombrie și 4 noiembrie, Ungaria a reușit să redobândească un regim politic democratic, deschis spre valorile pluraliste. Ceea ce în România post-decembristă a durat peste șase ani, în Ungaria s-a petrecut în zece zile. Pe scurt, aici se află și diferența între Nagy și Iliescu...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG