Alexandru Marghiloman a ajuns la Iași în ziua de 5/18 martie 1918, iar tot atunci s-a întâlnit cu regele. În privința programului de guvernare, Marghiloman i-a reamintit suveranului că avea în vedere dizolvarea imediată a Parlamentului. Ferdinand era interesat de realizarea reformelor, pe care le considera „opera sa”. De asemenea, era vorba de revizuirea legii presei, apoi de suspendarea inamovibilității funcțiilor administrative, față de care regele nu avea obiecții. Cu referire la inamovibilitatea magistraților, Marghiloman avea în vedere îndepărtarea celor cu probleme, repunerea la locul lor a celor care fuseseră înaintați nemeritat, reducerea unui personal prea numeros. Monarhul era ezitant aici.
Erau discuții dacă Ion I.C. Brătianu să plece din țară ori să rămână, cum avea să o facă Take Ionescu. Ferdinand nu putea să-i ceară lui Brătianu să plece în exil, și i-a spus asta lui Marghiloman. Cel din urmă voia ca prin plecarea fostului prim-ministru să evite punerea acestuia în judecata Camerei. Dincolo de justificări, Marghiloman urmărea mai degrabă să scape de un competitor politic incomod, cu o mare influență, cu o rețea de relații cum nu aveau mulți în România.
Cât privește componența noului guvern, regele a avut obiecții doar cu referire la Gr. Cantacuzino, pe care îl suspecta de traficarea sentimentelor politice, trimitere la virarea acestuia, contra cost, dinspre francofilie spre germanofilie. În fața protestului multora dintre apropiații săi față de numirea lui Gr. Cantacuzino, Marghiloman a revenit asupra intenției sale.
Oficial, Marghiloman a fost numit premier la 5/18 martie 1918, odată cu publicarea actului în Monitorul Oficial. Miniștrii aflați la București au sosit la Iași în ziua de 19 martie, când a avut loc și depunerea jurământului. Noul guvern era compus din: Alexandru Marghiloman, care cumula funcțiile de președinte al Consiliului de Miniștri și de ministru de Interne; Constantin C. Arion, ministru de Externe; Mihai Seulescu, ministru de Finanțe; Demetru Dobrescu, ministru de Justiție; Simion Mehedinți, ministru al Cultelor și
Instrucțiunii Publice; generalul Constantin Hârjeu, ministru de Război și ad-interim la Lucrările Publice; Constantin Meissner, ministru al Industriei și Comerțului. În martie-aprilie 1918 aveau să se producă unele schimbări în cabinet: Alexandru Marghiloman a devenit și ministru ad-interim la Agricultură și Domenii; Nicolae Ghica-Comănești a preluat Ministerul Lucrărilor Publice; Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu au devenit miniștri fără portofoliu (pentru Basarabia). Alte schimbări s-au produs în iunie 1918: Ion Mitilineu a devenit ministru de Justiție, în locul lui Demetru Dobrescu, care demisionase; Grigore G. Cantacuzino a preluat Ministerul Industriei și Comerțului, în urma demisiei lui Constantin Meissner; Constantin Garoflid a fost instalat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor. Tot atunci, Constantin C. Arion a fost numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.
Dintre cei amintiți mai sus, în afară de Marghiloman doar câțiva erau oameni politici importanți: Arion și Garoflid. Cel din urmă făcuse parte și din cabinetul Averescu. Erau însă prezente câteva personalități culturale, academice, precum geograful Mehedinți și pedagogul Meissner. Marghiloman a făcut unele demersuri pentru a-l atrage și pe Constantin Stere în cabinetul său, dar fără succes.
Unul dintre primele contacte oficiale interne ale lui Marghiloman, după instalarea guvernului său la Iași, a fost cu administrația financiară. Premierul a aflat că statul român avea atunci venituri de 8.000.000 de lei pe lună, iar cheltuielile zilnice se ridicau la aceeași valoare. Practic statul trăia pe datorie. Creditorii reprezentau la rândul lor o problemă. De la finele anului 1917, România avea o convenție cu Aliații pentru a primi 50.000.000 de franci pe lună. Premierul era însă decis să nu ceară nimic din această sumă. Marghiloman a fost atât de surprins de această situație, încât a simțit nevoia să o consemneze în jurnalul său.
Contextul geopolitic rămânea unul important pentru guvernul român, inclusiv pentru cel prezidat de Marghiloman. În martie-aprilie 1918, Germania și Austro-Ungaria erau stăpâne de necontestat în Est, iar în Vest trupele Kaiserului declanșaseră o mare ofensivă care părea să le ducă spre Paris și să se încheie cu zdrobirea Franței. Se profila o pace conform planurilor urmărite de Centrali în general, de germani în special. Marghiloman era, indubitabil, un om rațional. Desigur, avea și el calculele sale, ca orice om politic. În primul rând analiza realitățile momentului. Părea convins că Puterile Centrale aveau să câștige războiul. Liberalii își doreau ca Antanta să câștige, dar nu depindea câtuși de puțin de ei ca acest lucru să se și întâmple.
De altfel, faptul că Marghiloman se pregătea pentru o lungă perioadă de guvernare avea să se vadă în inițiativele, în acțiunile sale: dizolvarea Parlamentului și organizarea de alegeri generale, inițierea unui program de reforme, printre care cea agrară, extinderea dreptului de vot, demararea unor acțiuni vizând stabilirea răspunderilor interne pentru dezastrul suferit de România în război etc.
Cea mai mare problemă a momentului, pentru care și fusese instalat guvernul Marghiloman, era încheierea păcii între România și Puterile Centrale. Iar perspectivele erau sumbre. Schimbări favorabile autorităților române se părea că erau pe cale să se producă în Basarabia.
***
Pentru subiectul schimbării de guvern de la Iași, din martie 1918, cea mai importantă dintre lucrările memorialistice îi aparține lui Alexandru Marghiloman, Note politice, 1897-1924, vol. III, 1917-1918, București, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu” S.A., 1927. Dintre lucrările realizate de istorici menționez două: Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, București, Editura Humanitas, 2009; Nicolae Peneș, Alexandru Marghiloman – lordul valah. O viață cu luminile și umbrele ei, vol. I, Buzău, Editura Alpha MDN, 2007; vol. II, Buzău, Editgraph, 2008.
