Linkuri accesibilitate

„Incorectitudinea politică” a Inessei Armand


Primele epistole dintre Lenin și Inessa Armand* au apărut public abia în februarie 1939, la patru luni după moartea „Nadiei” Krupskaia, deci mult după decesul lui Vladimir Ilici. Inessa lucrase în trecut la o broșură despre femeile proletare și-i înaintase lui Lenin schița, în care cerea, printre altele, dreptul la „dragoste liberă”. Ceea ce frapa în răspunsurile lui Lenin era, întâi și întâi, folosirea pronumelui „ty” în loc de „vy”, un indiciu formal, dar remarcabil pentru limba rusă, al tipului de interacțiune dintre cei doi. Mai mult, din cele șase sute de scrisori publicate ale lui Lenin, cu excepția mamei sale, a celor două surori și a soției sale, Nadejda, Inessa a fost singura căreia i s-a adresat cu „ty”. Un indicator de intimitate, cum spuneam, filtrat lingvistic, foarte important în ecuația despre care vorbim aici. Nici Stalin, Zinoviev, Bogdanov, și nici măcar Buharin, copilul iubit al partidului, n-au fost vreodată apelați de mentor cu pronumele de intimitate. N-au beneficiat de acest tratament aparte nici alte femei semnificative: Olga Kameneva (sora lui Troțki și soția lui Lev Kamenev), Alexandra Kollontai, ori Liudmila Stal.

Cartea preferată a ambilor, atât a Inessei, cât și a lui Vladimir Ilici, fusese Ce-i de făcut?, de Nikolai Cernîșevski. Când tatăl Inessei s-a stins, aceasta a ajuns la Moscova, în vizită la mătușa ei care preda acolo franceză și muzică. Inessa avea să pătrundă mai apoi, cu drepturi egale, în casa unui textilist rus de origine franceză foarte bogat, Evgheni Armand, cu al cărui băiat se va și căsători mai târziu, la optsprezece ani. Trăind în înalta societate moscovită, Inessa Armand s-a deprins repede cu moravurile liberale din jurul său. Era sfârșit de secol XIX și nimic nu anunța încă transformarea interioară a acestei femei, vorbitoare fluentă de franceză, engleză, germană și rusă, dar și o foarte bună pianistă - calități care aveau să-l fascineze mai târziu pe Vladimir Ilici. Cel care se pare că i-a pus însă în mână, pentru prima dată, romanul lui Cernîșevski, a fost cumnatul său, alt membru al familiei Armand, un om cu vederi de stânga. Astfel, Vera Pavlovna, eroina cărții, cu ale ei vise utopice despre „Palatul de Cleștar”, îi va deveni model în viață. Scria chiar Krupskaia, în memoriile sale: „Inessa a fost împinsă spre socialism de perspectiva drepturilor și libertății femeii din Ce-i de făcut“.

Fiecare găsește în modele elementele care pot extinde ceea ce există deja la interior. Inessa a găsit în scrierea lui Cernîșevski drepturile femeii și dragostea liberă, pe când Lenin, conduita liderului de avangardă, conduita generală a lui Rahmetov, cel care, pentru a-și educa voința, se autoflagela dormind pe un pat de cuie. Însă Inessa Armand s-a lăsat fascinată de Lenin și leninism chiar înainte să-l cunoască pe Vladimir Ilici, la doar 25 de ani, în 1904, atunci când a făcut o călătorie în Suedia pentru a studia feminismul cu Ellen Key. Aici a dat peste lucrarea omonimă a lui Lenin (Ce-i de făcut), apărută cu doi ani mai devreme, în 1902, și s-a îndrăgostit pe loc. Până în 1907, avea să se remarce prin diverse activități bolșevice și avea să fie arestată; anul 1910 o găsește însă scăpată și fugită la Paris. În decembrie 1909, Lenin, Kamenev și Zinoviev, se mutaseră și ei în capitala franceză. La fel și exilul menșevic. Aproape toți socialiștii revoluționari, sub același acoperiș al luminilor. „O adevărată colonie rusă”, cum spune și Bertram Wolfe în studiile sale biografice despre Lenin și Inessa. Întâlnirea devenise inevitabilă!

Așa cum remarcă Helen Rappaport în cartea ei, Conspirator: Lenin in Exile (Basic Books, 2010), Internaționala fusese în parte catalizatorul pe baza căruia s-a dezvoltat relația dintre Vladimir Ilici și Inessa. Tot pe atunci, ea a fost aleasă reprezentant bolșevic în Partidul Socialist Francez și a devenit rapid persoană esențială și de încredere în cercul apropiat lui Lenin, cantonat la Paris. Tot Rappaport sintetizează excelent cum anume o privea mentorul: „Pentru Lenin, Inessa Armand a fost tot ceea ce n-a putut fi Nadejda Krupskaia. Era frumoasă, sofisticată, poliglotă, precum și elegantă și feminină într-un mod instinctual tipic francez… Inessa avea puternice instincte feministe și punea mare preț pe fericirea personală; Nadia [Krupskaia] n-a vorbit niciodată despre nevoile ei personale și învățase de multă vreme să se plece în fața irascibilității lui Lenin. Inessei îi plăcea să gătească pentru oameni, aptitudine care i-a lipsit mereu Nadiei, și era o pianistă minunată, muzica fiind unul din punctele vulnerabile ale lui Lenin și o cale spre trăirile lui atent secretizate. Inessa era neconvențională sexual, acolo unde Nadia era fizic și emoțional reticentă” (p. 210).

Încă din 1915, Lenin a fost atras în discuții despre dragoste liberă, căsătorie, familie, drepturile femeilor și alte teme care făceau subiectul obsesiei politice speciale a feministei bolșevice Inessa Armand. Și-ar fi dorit poate să scrie o teză de doctorat despre aceste teme, dar s-a oprit la schița pe care am amintit-o și pe care i-a trimis-o spre dezbatere liderului bolșevic. Lenin i-a răspuns sec, lipsit de pasiune, invocând teoria paharului: sexualitatea nu era considerată un subiect marxist serios.

Pentru ascetul revoluționar, lucrurile erau cât se poate de limpezi: sexualitatea este un concept burghez, deci nefrecventabil, deci exclus. În toate argumentele pe care le întrebuințase în numele cauzei, Inessa ratase tocmai „lupta de clasă”. Singura ieșire logică pentru Lenin, în jargon marxist, din chestiunea „dragostei libere” era căsătoria civilă între adevărați proletari dedicați cauzei (Rappaport, pp. 260-261). Adică tocmai ceea ce avea el, Vladimir Ilici, cu Nadia (Krupskaia). Aici se află, cred, marele paradox al relației dintre cei doi: pe de-o parte, atracția absolut firească, instinctuală, pentru o femeie șarmantă, educată, neconvențională, pasională și revoluționară autentică; de cealaltă parte, norma marxistă, extinsă rigid la raporturile dintre bărbat și femeie, „știința” redemptivă și deopotrivă alfabetul după care erau interpretate toate relațiile umane. Pe post de corolar, putem afirma că Lenin a iubit-o pe Inessa, dar a trăit cu Nadia. S-a refuzat pe sine ca om, cu tot ce implică această slăbiciune, dar s-a îmbrățișat, cu toată dragostea lui refulată, ca ascet revoluționar…

Și totuși, Krupskaia a tolerat-o pe Inessa. Ba chiar i-a scris necrologul în Pravda. De ce? Îndrăznesc să speculez că Inessa Armand era pentru amândoi, pentru Vladimir Ilici și Nadejda, simbolul a tot ceea ce ei n-au putut avea, respectiv fi, vreodată. Îndrăznesc apoi să speculez că Inessa a reprezentat și amintirea acelei flăcări cosmopolite a exilului bolșevic care a pălit foarte repede după ce Revoluția s-a consumat, acasă. Într-un fel, Inessa a fost pentru amândoi o punte către o lume mai puțin apăsătoare. Se prea poate ca Nadia să fi avut obiecții, de-a lungul anilor, privind relația „specială” dintre soțul ei și feminista ruso-franceză. Dar la fel de bine se poate ca Nadia să fi văzut în Inessa șansa femeii într-o lume sumbră dominată de machismul bolșevic. Alexandra Kollontai o simțise pe pielea ei. Prin labirintul întunecat al personalității lui Lenin, Inessa a funcționat ca un „călcâi al lui Ahile” care l-a umanizat. Cert este că, în 1920, atunci când Inessa s-a stins răpusă de holeră, în urma celor doi cai negri ce tractau micul sicriu de zinc, pășeau împreună, profund afectați, chiar Vladimir Ilici și Nadejda Konstantinovna…

* Inessa Fiodorovna, așa cum apare ea în Enciclopedia Sovietică Bolșevică, fusese născută Inès Stéphane, la Paris, în 1874 (există încă dezacorduri asupra datei de naștere), din tată francez și mamă scoțiană; uneori folosea pseudonimul „Blonina”, alteori pe cel de „Petrova” sau „Petrovna”: de pildă atunci când a apărut la Bruxelles, în 1914, pentru a înfrunta, în numele lui Lenin, Biroul Internaționalei Socialiste. La moartea ei, Krupskaia însăși i-a scris necrologul în Pravda, spunându-i simplu: Inessa.

Opinia dvs.

Arată comentarii

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG