Linkuri accesibilitate

În amintirea unui om între oameni (și neoameni): Șerban Papacostea (1928-2018)


Șerban Papacostea în biroul său în 2002

La dispariția unui mare istoric, simple gînduri, împreună cu prof.univ. Konrad Gündisch.

Cu o zi în urmă, la orele prînzului, Șerban Papacostea, profesorul meu, profesorul nostru - prietenul pe cît de discret cu elevii săi, pe atît de apropiat și cald la fiecare întîlnire, ca și cum nu ne-am fi despărțit niciodată - Șerban Papacostea a fost condus pe ultimul drum. Împrejurările ne-au împiedicat pe cei cîțiva de departe, să-i fim alături, fizic, o ultimă oară, la o ceremonie la care – așa cum mi-a spus acela dintre discipoli și prieteni care i-a fost cel mai apropiat în ultimele decenii, istoricul Gelu Ciocîltan – a cerut să nu i se aducă onoruri speciale și nici să nu se pronunțe discursuri funerare…

Și cîtă dreptate a avut! Onoruri din partea cui? A Academiei Române în rîndul căreia a fost primit ca membru deplin abia acum doi ani, după o viață întreagă dedicată cu strălucire istoriei? A Academiei Române și noului ei președinte, zis istoric de profesie, instituție pe al cărui site singura știre-noutate este că se caută un șef de ocol silvic la Penteleu?!...

In memoriam: Șerban Papacostea (1928-2018)
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:07:24 0:00

Pe istoricul Șerban Papacostea am avut șansa să-l cunosc la sfîrșitul anilor 1960, primit, asemenea tuturor celor acceptați de el ca elevi, în micul său birou, dintr-un colț al casei familiei Papacostea de pe str. Caragea Vodă la București. Era un soi de chilie, cu doi pereți îmbrăcați cu o bibliotecă de cărți prețioase, de referință, despre istoria medievală, românească și universală.

Era într-un moment istoric internațional important, cel al înfrîngerii de către sovietici a mișcării Primăverii de la Praga, iar el tocmai primise pe căi ascunse, un număr al revistei italiene L’Espresso - dacă îmi amintesc bine - care avea ca supliment o casetă audio cu ultima transmisiune făcută de la Radio Praga, în care cehii cereau ajutorul lumii întregi. Am ascultat atunci cu emoție, împreună, caseta și apelul disperat de la Praga, iar Șerban Papacostea mi-a făcut o primă introducere în semnificațiile unui eveniment în contextul său larg internațional. O lecție de istorie pe care nu am uitat-o niciodată și care avea să se repete de multe ori, cu ocazia altor evenimente, în deceniul următor pînă la emigrarea mea în Elveția.

După 1989, ne-am regăsit cu bucurie și acum, matur, aveam să împărtășim ceea ce citisem și gîndeam fiecare, el mereu interesat să primească analizele unor ziare occidentale la care nu avea acces în România, spre deosebire de mine, la Europa Liberă. Un Radio, în paranteză fie spus, de la microfonul căruia, amintindu-i contribuțiile și atitudinea demnă, l-am supus fără să vreau unor hărțuieli ale securiștilor, așa cum avea să-mi povestească ironic la prima reîntîlnire, în anii 1990.

Șerban Papacostea în 2015 (filmat de Emanuel Conțac)
Șerban Papacostea în 2015 (filmat de Emanuel Conțac)

M-am gîndit adeseori la omul și la demnitatea lui exemplară, la acel Șerban Papacostea care nu făcea compromisuri politice, dar nici nu aplica judecata oarbă a justițiarului amator – atît de uzitată în România post-comunistă. S-a separat de cei ce l-au dezamăgit, inclusiv de buni prieteni, dovediți informatori ai Securității, dar obișnuia să-mi spună că omul nu se naște erou și că nu știe cum ar fi reacționat el însuși pus în fața unor cazne sau a torturii.

A privit întotdeauna cu amărăciune, dar și cu ironie și detașare perioda sa de muncă forțată la Canal, în 1950, din nou, fără să se considere vreun moment erou sau beneficiar al unor dispense speciale pentru suferință.

A fost sensibil la toți cei din jur, căutînd să creeze o echipă multiculturală de istorici, ca și la tratamentul ce i s-a aplicat de către cei din jur, și îmi amintesc de satisfacția sa intelectuală, atunci cînd scriind altfel, pe baza documentelor, cu obiectivitate, despre înfrîngerea suferită de unguri la Baia în 1467, s-a pomenit invitat de Academia de Științe ungare să conferențieze pe această temă. Inutil de spus, că naționaliștilor și xenofobilor români le stătea și le-a stat pînă la moarte în gît, „pedepsit”, să nu fie primit în rîndul academicienilor pînă tîrziu, la bătrînețe.

Cum nu și-a dorit discursuri funerare nu lungesc aceste simple gînduri, cărora a dorit să se alăture, de la München, un alt discipol al său din Occident, prof. univ. și cercetătorul Konrad Gündisch. Ascultați-l:

Istoricul Konrad Gündisch
Istoricul Konrad Gündisch

Konrad Gündisch: „România a pierdut un istoric de excepție, lumea un om de excepție, personal am pierdut un prieten de excepție. Șerban Papacostea a cercetat spre sfârșitul anilor 1960 documente din Arhivele Sibiene, pregătindu-și teza de doctorat despre „Oltenia sub stăpânirea austriacă”. Parinții mei, istoricii Herta și Gustav Gündisch, l-au întâlnit la arhive, au discutat și apoi l-au invitat acasă la cină. De atunci încolo a fost oaspetele casei Gündisch oricând venea la Sibiu, iar părinții oaspeții domnului Papacostea când se aflau la București. Nu voi uita evocarea caldă a acestei prietenii intre oameni de știință făcută de Papacostea cu ocazia aniversării a 100 de ani de la nașterea lui Gustav Gündisch...

Din aceste întâlniri în casa părintească s-a dezvoltat și prietenia dintre profesorul Papacostea și discipolul Konrad - sunt mândru că pot să îndrăznesc să mă consider discipol și prieten al acestei personalități extraordinare! Când aveam drum prin București l-am vizitat - ultima oară anul trecut împreună cu fiica mea Marion, asupra căreia a făcut aceeași impresie profundă ca și asupra aproape oricărui om care avea de a face cu Șerban Papacostea!

Discuții profesionale cu întrebări uneori usturătoare ale profesorului („Ai citit...? Te-ai gândit...?”) - discuții despre politică, despre calitatea umană, despre vrute si nevrute - toate aceste discuții m-au îmbogățit extraordinar, mi-au ascuțit „mintea de istoric”, mi-au atras atenția asupra unor teme interesante, m-au format ca istoric și ca om. N-am cunoscut om mai exigent atât în ce privește știința cât și în ceea ce privește morala, exigent față de sine și față de alții. Și n-o să-l uit niciodată!

In 1984, cand mi-am luat rămas bun în ajunul emigrării în Germania, Papacostea mi-a spus: „Domnule coleg - ah, ce onorat m-am simțit când mi-a dat acest calificativ! - eu te înțeleg bine, ai obligații față de copiii dumitale și ai șansa să traiești în libertate. Dar ca istoric ar trebui să rămâi! În curând se vor petrece în țara asta evenimente, întorsături extraordinare, revoluționare. Un istoric n-are voie să piardă șansa de a asista la asemenea schimbări.” Eu - în gând - am dat din umeri, n-am crezut in optimismul lui Șerban Papacostea, care s-a împlinit la numai cinci ani...

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG