Linkuri accesibilitate

„Iestetician”, impostor, dulău ideologic


Când a ieșit din ilegalitate, PCdR, o formațiune sectară și marginală, avea o nevoie disperată de intelectuali de încredere, ori, mai precis spus, de personaje care să pozeze în intelectuali. Oameni ca Leonte Răutu s-au dedicat recrutării și promovării cadrelor „frontului ideologic”. Între cei desemnați să vorbească în numele partidului, la loc de frunte s-a situat ilegalistul basarabean Nicolae Moraru (născut în 1912, cu numele Iulea Șafran, la Tighina, în ceea ce era pe atunci Imperiul Rus). A fost unul dintre cei mai nefaști politruci dintr-o epocă nefastă.

A inventat nume pentru părinții săi (Clara și Simion), s-a prezentat drept un produs al școlii românești. În fapt, era un impostor, un semidoct cu ifose a cărui cultură, precară și superficială, se limita la un marxism primitiv și la canoanele esteticii realismului socialist. Student neterminat, asemeni lui Răutu, lui Ștefan Voicu, lui Niculae Bellu ori Ofeliei Manole, a fost unul dintre militanții fanatici ai clandestinității comuniste. A intrat în mișcarea comunistă ilegală, activând între 1930 și 1934. N-a ajuns să vorbească vreodată bine românește, accentul său rusesc era prilej continuu de zeflemea. Vorbea apăsat despre iestetica marxistă, despre necesitatea iepurărilor, despre ietica comunistă și despre iepoca revoluțiilor proletare.

Înscris în 1930 la Facultatea de Drept a Universității din București, a fost arestat în 1934 și trimis în închisoare pentru activitate politică clandestină. A fost închis zece ani (la Iași, Doftana, București, Târgu Ocna, Târgu Jiu), jucând rolul de „instructor cultural”: a organizat seminarii pe teme literare pentru camarazii de detenție, a trimis articole la reviste de stânga, a făcut traduceri (romanul Așa s-a călit oțelul de N.A. Ostrovski, una dintre cărțile fundamentale ale propagandei eroic-populare a stalinismului). În anii ’50, Ion Vitner a scris lucrarea canonică a criticii realist socialiste din România, Pasiunea lui Pavel Korceaghin (despre personajul principal din cartea autobiografică a lui Ostrovski).

S-a cunoscut în închisori cu cei care aveau să conducă PCR după 23 august 1944, membrii nucleului dominat de Gheorghiu-Dej. A fost urgent propulsat în funcții de mare influență în domeniul presei, al propagandei, „îndrumării” și controlului creației literar-artistice: redactor, alături de Grigore Preoteasa și Niculae Bellu, la România liberă (1944-1945), director al Radiodifuziunii Române (1945-1946), adjunct al șefului secției de propagandă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, adică al lui Răutu, (1946-1948), director general al postului de radio România liberă (1946-1948), secretar al Comitetului Artelor din Secția centrală de educație politică a CC al PCR (1947), președinte al Uniunii Ziariștilor (1947), secretar general la Ministerul Artelor (1949-1950), redactor-șef al revistei Viața românească (1950-1953), redactor-șef al Redacției publicațiilor pentru străinătate (funcție în care a rămas din 1950 până la pensionare, în 1980). În timpurile în care democrați autentici precum Petre Pandrea, N. Mărgineanu, N. Carandino, Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu zăceau în închisori, când Lucian Blaga, Mircea Florian, P. P. Negulescu fuseseră eliminați din învățământ, când G. Călinescu, Tudor Vianu, D. D. Roșca și Liviu Rusu erau supravegheați pentru fiecare cuvânt pe care-l rosteau, Nicolae Moraru, acest sfertodoct cu tupeu, a prosperat, alături de alte figuri ale iesteticii de partid, între care un Marcel Breazu și un Nestor Ignat.

Cu desăvârșire lipsit de cultură filosofică, incapabil să înțeleagă o frază din Hegel, Schopenhauer, Croce, Worringer, Spengler, Nicolai Hartmann, Cassirer, Blaga ori chiar Georg Lukács, știa pe dinafară citate din Lenin și Stalin, jura pe democrat-revoluționarii ruși Belinski, Dobroliubov, Pisarev, Ogarev, și-l adora pe Cernîșevski. Probabil că eroul său favorit era asceticul Rahmetov, iar visul său social coincidea cu utopia Palatului de Cleștar din sinistrele vise ale Verei Pavlovna, iluminata nihilistă din Ce-i de făcut”. Literatura română îi era străină, ceea ce nu l-a împiedicat să dea lecții despre cum trebuie interpretată poezia lui Eminescu. Nu cred că a reușit să citească vreodată o pagină din Proust, din Thomas Mann ori din Faulkner. A condamnat „decadentismul”, „modernismul”, „cubismul”, „expresionismul” și alte rătăciri estetice.

Ce putea pricepe Moraru, în 1946-1947, din frământările unor intelectuali de stânga, dar de-acum pe drumul trezirii, precum Virgil Ierunca, Ion Caraion ori Geo Dumitrescu, privind „criza culturii”? Pentru el, era vorba de agonia conștiinței burgheze, de atracția artei „degenerate.” Spre a relua o imagine a lui Salinger, estetic vorbind, Moraru era la fel de sensibil ca un capac de WC.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG