Linkuri accesibilitate

Idealurile vii ale Revoluției de la Timișoara


Este absolut necesar să recitim din când în când concluzia Proclamației de la Timișoara, document capital al spiritului anti-totalitar din România și din întreaga Europă de Est și Centrală. La 11 martie 1990, autorii Proclamației spuneau un categoric și irevocabil NU resurecției puterii comuniste. Să nu uităm că în acea lună martie au avut loc incidentele sângeroase de la Târgu-Mureș, unul din pretextele constituirii Serviciului Român de Informații (SRI) condus de fostul conferențiar de socialism științific de la „Ștefan Gheorghiu”, un personaj misterios cu legături puternice în fosta Securitate (din care făcuse parte ca ofițer la un moment dat), Virgil Măgureanu.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:49 0:00
Link direct

Am fost printre primii analiști occidentali care au atras atenția asupra confiscării Revoluției din decembrie 1989. Pe 5 februarie 1990 am publicat în săptămânalul The New Republic articolul „New Masks, Old Faces” (inclus apoi în volumul Fantoma lui Gheorghiu-Dej, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Humanitas, 2008). Analizam acolo biografiile noilor lideri, „emanații” ieșiți la suprafață în chip câtuși de puțin spontan în urma mișcării revoluționare pe care au deturnat-o cu cinism: Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman. Mă refeream și la straniul episod Dumitru Mazilu, cu al său exploziv dosar publicat în România Liberă a doua zi după demonstrația anticomunistă din Piața Victoriei din 13 ianuarie 1990. Precum și la consilierul din umbră al lui Iliescu, omul care a citit Proclamația FSN în decembrie 1989, V. Măgureanu. Cel despre care avea să scrie lucruri revelatoare generalul Ion Mihai Pacepa în anii ce au urmat…

Am analizat semnificația Proclamației în cartea mea Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel (New York, Free Press, 1992, ediție paperback revăzută și adăugită, 1993, trad. rom. de Alexandru Vlad, Polirom, ed. a II-a, cu o nouă postfață, 2007). Scriam atunci: „Proclamația și-a atins ținta: ofensată, nomenklatura a reacționat cu armele ei tradiționale, calomnia, insinuarea și intimidarea”. Cred că ar merita examinate, pentru lămurirea generației mai tinere, textele abjecte ce-au apărut atunci în publicații precum Azi, Dimineața și, după ce-a primit dreptul de apariție grație premierului din epocă, Petre Roman, în imundul săptămânal România Mare.

Proclamația a accentuat cu exemplară limpezime necesitatea rupturii cu comunismul și neo-comunismul, faptul că idealul suprem al celor care s-au jertfit în orașul-martir Timișoara era inspirat de spiritul civic anticomunist. Este spiritul care a ghidat abordarea propusă în Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, operă colectivă ale cărei recomandări și concluzii așteaptă încă să fie traduse în realitate.

„Această Proclamație s-a născut din necesitatea de a aduce la cunoștința națiunii române adevăratele idealuri ale Revoluției de la Timișoara. A fost o revoluție făcută de popor și numai de el, fără amestecul activiștilor și securiștilor. A fost o revoluție autentică și nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă și nu doar anticeaușistă. La Timișoara nu s-a murit pentru ca activiști comuniști din rândurile doi și trei să treacă în frunte și unul din participanții la genocid să fie numit de către aceștia ministru de interne. Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială și națională, cultul personalității, cenzura mass-mediei, dezinformarea, amenințările telefonice și scrise și toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilității sociale. Această Proclamație se adresează în primul rând celor care au primit revoluția cadou și se miră de ce suntem nemulțumiți, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste și a mai apărut și câte ceva în prăvălii. Acum știm de ce suntem nemulțumiți: nu acesta a fost idealul Revoluției de la Timișoara. Noi, autorii acestei Proclamații, participanți la evenimentele dintre 16 și 22 decembrie 1989, nu considerăm Revoluția încheiată. O vom continua pașnic, dar ferm. După ce am înfruntat și am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni și nimic nu ne mai poate intimida.”

XS
SM
MD
LG