Născută în anul 1937, în satul Andrușul de Sus, județul Cahul. La 13 iunie 1941, întreaga familie: mama, tata și cei șase copii au fost deportați în steplagărele Kazahstanului, regiunea Aktiubinsk. De fapt, tata n-a ajuns împreună cu ei, pentru că l-au smuls din brațele celor șase copii și ale mamei și de atunci nu l-au mai văzut. În exil a crescut, a învățat, a lucrat. În total, a stat în deportare 30 de ani. Are studii superioare; stagiul de muncă total - 52 de ani fără întrerupere. A activat în diferite funcții. A scris două cărți: „Așa a fost...”, 2017, și „Comoara vieții mele...”, 2020 (ediția II). Actualmente lucrează la o altă carte „Durerea suferinței...” Volumele editate sunt bazate pe fapte reale care au fost parte din viața ei.
Luni
Ca în toate zilele m-am trezit la ora cinci dimineața. Luni, început de săptămână, pornesc radioul. Vreau să aud noutățile chiar de dimineață, pentru că peste zi unele informații nu mai sunt transmise. Mă îngrijorează situația alarmantă de la granița Ucrainei cu Rusia. Îmi pare rău că, iată, un vecin (un străin) se tot uită peste gard și ne tot învață cum să trăim.
Mai mult de 200 de ani și pe noi ne tot învață. Așa a fost în 1812, 1941, 1992. Ne tot învață cum să dormim, de-a lungul patului sau în curmeziș.
Vedeți dumneavoastră, frica din trecut și astăzi stă în măduva oaselor mele. Că în noaptea de 12 spre 13iunie 1941, ne-am culcat oameni, dar ne-am trzit prizonieri.
Somnoroși, bătuți, din casele noastre scoși și... deportați, cum ziceau „pe viață”. Această tragedie am cunoscut-o la o vârstă destul de fragedă.
Da, frica de un nou război mă îngrozește.
Din noutățile difuzate la radio am aflat că rușii și-au evacuat familiile ambasadorilor, a diplomaților din capitala Ucrainei, Kiev. Partea americană se pregătește și ea să-și scoată oamenii din teritoriu. Dar noi? Dar ce, noi, eu, trebuie să trăim cu frică? De ce în țara mea, fosta Mare Basarabie, astăzi mica noastră Moldova, să mai avem o altă țară, o țară fantomă? De ce să mai avem o așa zisă „RMN”? (republica moldovenească nistreană), care permanent fac exerciții militare, astfel punându-ne pe gânduri pe toți.
Războiul înseamnă strămutări, deportări, foamete, frig, boli...
N-aș avea eu bătaie de cap, dacă nu aș ști ce este războiul. Războiul înseamnă strămutări, deportări, foamete, frig, boli - care și așa bântuie pe tot globul.
Așa că confruntarea care stă gata-gata să vină de la foștii „frați mai mari” nu ne va face viața mai fericită.
Merg la sufragerie să-mi fac un ceai. Sunt ingrijorată. Mai puțin mă gândesc la ceea ce o să mănânc. Mulțumim Domnului, produse alimentare sunt! Da, sunt și scumpiri, dar ne vom descurca, chiar dacă unica sursă de existență este pensia.
După masă o să sun la prieneni...
Marți
Răsărit de soare... Încă o zi se arată la orizont. Domnul mi-a dat încă o zi de viață. Mulțumesc, Doamne!
Timpul zboară nemilos, soarele acu’ răsare, acu’ apune. Tocmai deaceea mă grăbesc să mai fac câte ceva. Încă de la începutul anului 2021 mi-a încolțit gândul să mai tipăresc o carte cu poezii, poezii despre deportări și deportați. O carte care să se numească „Durerea suferinței” și care să redea durerea suferințelor noastre care n-a trecut nici până astăzi. Se lucrează, dar încă mai este. Astăzi am scris un articol la compartimentul „deportați pe viață”.
Este greu, este foarte greu să descrii viața deportaților și păgubașilor din exil, dar și despre viața de după reîntoarcerea în Basarabia. Foștii deportați au fost lipsiți de dreptul de a se întoarce la baștină. Această durere a deportaților m-am străduit s-o descriu mai detaliat în cele două cărți ale mele numite mai sus.
Tragedia din viața deportaților a rămas să fie tristețea mea, durerea mea. Cu durere în suflet am scris că: „ ...Deportații, acolo, pe meleaguri străine, au rămas pe veci. Și nepoții, în urma lor, în pământuri străine sunt înhumați”.
Cu trei generații de basarabeni se construia raiul comunismului pentru „tatăl” tuturor popoarelor, I. V. Stalin.
Scriu, dar stau și cu urechile ciulite la ceea ce se transmite. Aud că Spania a trimis două nave în Marea Neagră și avioane în Bulgaria. Rușii insistă ca NATO „să se cărăbănească” din Bulgaria. Of, Doamne! Ei, rușii au trimis unsprezece nave militare în Marea Baltică și nimic... așa trebuie.
Părerea mea, că rușii (cei care își freacă palmele), uitându-se spre Ucraina, cu zângăneala armelor lor, când ici, când colo, în diferite locuri ale globului, bagă teroare în oamenii pașnici.
Îmi amintesc de imaginile văzute în presa periodică și la televiziune despre războiul din Siria, o țară cu o cultură și arhitectură de mii de ani, rămasă distrusă.
Mă gândesc și spun: „Doamne, ferește-ne pe noi de așa năpastă, de o eventuală invazie a foștilor „frați”. Numai la așa gânduri mi se face părul măciucă...
Ies afară...
Miercuri
Astăzi mă străduiesc să fac curățenie în apartamentul meu, numit „Hrușciovcă” , construcția anului 1967. Trăiesc într-un apartament foarte modest, fiind construit în totalitate pe banii mei (cooperativă sovietic), pentru că atunci când m-am întors din exil în Moldova, acasă, cu mama bolnavă, nu ni s-a permis să intrăm în casa părintească. N-am zis nimic, nu am inaintat nicio pretenție nimănui, riscam ca și traiul la baștină să ne fie interzis. Și am fost nevoită să țin cureaua mai strânsă și tot ce făceam le dădeam pentru cota în cooperativă.
Au fost și unii pământeni care nu se prea bucurau de întoarcerea foștilor deportați acasă, la baștină. Cineva chiar mi-a spus în față: „Bine că va deportat în Siberia, dar rău că v-ați întors”. Iata așa!?
Din exil, din Kazahstan, m-am întors cu boli fizice, am „câștigat” boli și în Moldova. Acum, dacă să zic metaforic, am un întreg buchet.
Cât de greu nu mi-ar fi, curățenie trebuie să fac.
Și am făcut-o...
Joi
Ziua o încep la bucătărie, la o ceașcă de cafea. Tot aici îmi este și prietenul meu fidel, radioul, sursa mea de informații.
Aud că urgia secolului XXI, COVID-19 nu bate în retragere, dar de la zi la zi bolnavi sunt tot mai mulți. Involuntar mi-am amintit și de bolile care omorau deportații. Boli ca tiful, malaria, dezinteria, tuberculoza, frigul și foametea, păduchii omorau fără milă majoritatea populației deportate. Multe, foarte multe familii au decedat complet, de la mic la mare.
În anii 1941-1942, iarna, a fost o mare mortalitate. Iernile erau grele, cu temperaturi mult sub zero și pe cei decedați nimeni nu-i înmormânta, pentru că era mare zăpada, pământul adânc înghețat, dar și oamenii slăbiți, fără putere și care nu puteau face față acestor condiții sălbatice.
Asta a fost cu basarabenii pe care rușii i-au scos din casele lor, din gospodării..., din țara lor și i-au dus în steplagarele rusești din Kazahstan și Siberia. Mai mult ca atât, cei care puteau să facă ceva, erau exploatați ca sclavii, erau puși la munci și chinuri de neînchipuit.
Iată, iarăși m-au luat amintirile! Dar altfel nu pot, ele sunt parte din viața mea. Tot ce aș dori, să nu se mai repete niciodată acele timpuri, să nu sufere oamenii, copiii.
Cafeaua mi s-a răcit... Sunt copleșită de emoții.
Vineri
Ies din casă ceva mai târzior. Este în jur de ora zece. În această zi fac cumpărături pentru zilele de odihnă, să nu-mi gac griji mai apoi. Pornesc spre cea mai apropiată prăvălie comercială. Aici se vinde totul. Punând în sacoșă produsele necesare, îmi aduc aminte de cel mai trist timp din viața familiei mele. Era în vremea războiului din 1941-1945. Despre acești ani, sunt sigură, nimeni din acei care au trecut prin asta, nu uită. Da, e ceva ce ține de trecut, dar în memoria mea stă foarte bine fixat și nu pot să uit.
În anii ceea, ani grei și tragici, basarabenii deportați erau duși la moarte sigură. Bărbații erau despărțiți de familiile lor, numindu-i „dușmani ai poporului”, băieții mai măricei erau luați cu sila și duși la „trudfront”. Și ramâneau mamele cu copiii minori goi, flămânzi, bolnavi, cazați fiind în grajduri de vite. Toată mâncarea era dintr-o porție (aproximativ două linguri) de terci rar și 100-200 grame de pâine. Foamea era cea mai mare boală.
Și astăzi țin minte cum mama a venit într-o zi de primăvară cu o cutie de fier. Da noi, șase guri flămânde, ne-am bucurat când mama, cu o lingură de lemn ne-a „împărtășit” cu niște oloi din cutia ceea. După toată procedura a zis hotărât, pentru noi sau poate pentru sine, dacă este de folos pentru animalele domestice acest oloi, înseamnă că și omului se poate de dat. Acest oloi îl dădeau cămilelor primăvara, celor care erau foarte slabe, fără de puteri. Noi, toți deportații, eram la fel de slabi ca și cămilele lor primăvara.
O altă întâmplare, pe care nu o voi uita, este despre binefacere. Într-o zi, după ce se sfârșise războiul, în aulul (satul), în care trăiam a ajuns o mașină cu produse alimentare de binefacere. Fiecărui locuitor al satului i s-a dat câte o porție de macaroane și carne înăbușită de oaie, pâine și pește în cutii de fier. Această zi a fost o adevărată sărbătoare pentru toți. Cum să dai uitării așa ceva? Se zvonea că binefacerea era din partea americanilor. Mâncarea pe care o primisem se deosebea de „balanda”, din carne de țistari, de ierburile pe care le mâncam noi, de frunza de varză, de măcuca din semințe de bumbac și de silozul din culturi agricole, care era pregătit pentru vite și pe care îl furam să avem cu ce ne potoli foamea.
Este imposibil să descrii, să povestești totul cum a fost în exil. Nu doresc ca astăzi să se repete grozăviile, fărădelagile din trecut! Nu doresc ca cineva să treacă prin ce-am trecut eu!
Da, prețurile la produse s-au majorat, dar cumpărăturile le-am făcut.