Linkuri accesibilitate

FNT - Pe jumătate cântec. Pe jumătate șoaptă


Imagine din spectacolul de la Odeon (Foto: Florin Biolan)

Pe jumătate cântec, conceput și regizat de Crista Bilciu. Un one man show în interpretarea Andei Saltelech.

Francesca este fata de gașcă dintre blocuri. S-a născut în comunism, într-o familie tradițională de muncitori și gospodine, se joacă prin noroi, cântă la făcăleț melodii de Mirabela și Angela. Generația de aur a decrețeilor. Este pedepsită și bătută de tatăl ei care are munci mizere, e alcoolic și-și petrece mare parte a existenței chinuindu-i pe cei din jur. Astfel că fetița trăiește în acvariul cu pești de sticlă pe televizor, mileuri și melodrame. Așa începe monologul Pe jumătate cântec, conceput și regizat de Crista Bilciu. Un one man show în interpretarea Andei Saltelechi. Cele două sunt membre ale volatilului Teatru de Foc (aici pagina Facebook a echipei), iar piesa un fel de a instituționaliza o profundă legătură sufletească între autoarea textului și cea care-l întrupează. Ele au mai colaborat în Poezisele, Experimentul Hamlet, Așteptându-l pe Godot sau Cântăreața cheală.

Francesca se metamorfozează de-a lungul a nouă scene, de la fetița pedepsită chiar în ziua în care împlinește cinci ani, înainte de a sufla în tort, de tatăl autoritar care-i acoperă tot orizontul emoțional cu statura lui apăsătoare, la fata molestată sexual de un străin care-i promite o sută de mărci pentru că a fost drăguță cu el. De la eleva îndrăgostită de Elisav, un zăpăcit care făcea primele experimente rock și-și cînta propria sa „jumătate de cântec”, la studenta care cânta în baruri să-și completeze garderoba și biografia artistică cu noi rochii cu paiete. De la întreținuta patronului de bar, la întreținuta soțului care împușcă extratereștri și „aduce bani în casă”, deci poate să-și înșele soția cu cine vrea el, chiar și cu un joc pe calculator.

(Foto: Florin Biolan)
(Foto: Florin Biolan)

O istorie a iubirilor, a infidelităților, a urâțeniei, a drojdiei și fermenților din care se plămădește o viață într-o societate masculinizată și ostilă creativității. Nu este singură: o însoțesc păpușile, accesoriile țipătoare și amintirile spectrale ale unor prieteni ale căror chipuri, după o vreme, pălesc. Și, peste toate aceste sicrie de plumb unde și-a îngropat bacovian anii eșecurilor, copilăria și iubirea, plutește duhul unui cântec pe jumătate cântat, neîmplinit, născut aproape mort. Este și el, ca și Francisca, un cântec bolnav de neputință, încarcerat în baia familiei, în mansardă, în subsolul casei sau pe ecranul din spate, imposibil de exprimat, fragil, dizolvat de acizii realității. Trăia în epoca pe-jumătate-cântecului, când nu existau criterii valorice și fiecare cântec era doar o epifanie a accidentului istoric, a geneticii, a hazardului social. Francesca îl cântă strident, ca pe-un cântec de luptă, ajutată de o mașinărie de karaoke care pare că-i transcrie pe ecran propria viață.

Ecranul din spatele ei îi proiectează subconștientul. Acolo se petrec multe dintre dramele interioare ale vieții de altfel anoste, trăite de atâtea și atâtea alte fete. Ecranul pare să aibă propria sa viață parodică, un pe-jumătate-cântec paralel. Uneori pe ecran se vede o mână care încearcă să scrie tremurat alfabetul, alteori spectrele din povestirea Francescăi apar pe ecran ca un metatext mut și ambiguu, cumva amenințător. Uneori pe ecran apare Francesca însăși, într-un fel de matrioșcă subliminală, descâlcind fire narative pe care Francesca cea adevărată nu ni le decriptează. Alteori, Francesca este urmărită pe ecranul din spate de o foarfecă: aceasta sfâșie ecranul, amenințând s-o taie în două pe fetiță. Atunci când, în căutarea orgasmului absolut, se masturbează în probabil cea mai intensă (și grafică) scenă a piesei, pe ecranul din spate sunt proiectați boboci care înfloresc exploziv ca niște meduze sau jocuri de artificii. Însă totul pare un joc fără miză reală, asumată, o pauză existențială în care doar vocația (cântecului, maturizării) este promisiunea că destinul se va împlini cândva. Acest moment este mereu lăsat în așteptare. Sunt alte lucruri care trebuie rezolvate înainte, vocația poate fi pusă în cui, să aștepte. De aici depresia, dezorientarea, abandonul. În cele din urmă, viața însăși pare o boală gravă. Chiar devine o boală gravă, la 33 de ani, „la mijlocul vieții mele”, cum spunea Dante, când singurul cântec pe care-l mai cânta era cel șoptit la pătuțul fiicei sale. Este convinsă că boala era geamăna nenăscută a Clarei fiica sa, încă nenăscuta moarte. Cealaltă jumătate a cântecului.

Anda Saltelechi este o actriță proteică, puternică, expresivă și e greu să-ți imaginezi rolul Francescăi jucat de altcineva. Textul, inspirat, probabil, de Monologurile vaginului, este flexibil, spumos, dar profund, monolog interior al unei personalități multidimensionare forțate să joace o viață bidimensională, dictată de ceilalți și citită parcă pe ecranul jocului de karaoke. Este un rol/destin care te transformă, până la urmă, în cenușă și nu-mi rămâne decât să mă întreb cât de greu îi vine unei actor să se recompună după asemenea tururi de forță.

Crista Bilciu s-a născut în 1978, la Târgu Mureș unde a absolvit Facultatea de litere. Are și o licență în regia de teatru și două masterate în domeniul managementului teatral și istoria literaturii. Scrie poezie și teatru. A luat în 2012 pentru volumul Poema desnuda premiile de debut Mihai Eminescu și Mircea Ivănescu.

Anda Saltelechi (1980) a urmat cursuri de actorie la Universitatea Hyperion cu actorii Magda Catone și Tomi Cristin (2006-2009). Este angajată la Teatrul Odeon din 2013. E multiplu premiată, uneori pentru piese regizate sau scrise de Crista Bilciu. Pentru rolul Francesca din Pe jumătate cântec a primit premiul Festivalului Internaţional de Teatru „FEST(in) pe Bulevard”, 2017. A fost premiată pentru același rol și la Ediția a XXIII-a a Festivalului de Teatru Scurt, componentă a Festivalului Internațional de Teatru Oradea 2017.

XS
SM
MD
LG