Naționalul din Chișinău a venit la Festival cu o ciudată (după părerea mea personală, alții poate au văzut-o altfel) piesă israeliană: KRUM de Hanoch Levin. Textul e și piesă de teatru, și - oarecum - revistă „cultă” sau, cum spune și programul teatrului despre unele scrieri de-ale lui Levin: „cabaret satiric”.
Ceva ce poate fi încadrat în multe genuri teatrale. La fel ca și spectacolul Naționalului din Chișinău: O trupå destul de tânără. Cu actori buni. O regizoare îndrăzneață. O limbă română impresionant de frumoasă. Sala a reacționat bine. Aplauzele n-au contenit. Textul, traducerea, greu de spus pentru un nevorbitor de ivrit.
Mă gândeam, - amintindu-mi de încercări de traduceri din teatrul lui Caragiale - că poate în limba sa „maternă” Hanoch Levin să fie mai hazos, mai pregnant și tăios. Nu e o critică, ci doar o simplă întrebare.
M-am reîntâlnit - el ca regizor eu ca spectator - cu Vlad Massaci, unul din regizorii de frunte a teatrului românesc de azi. Nu-i știu, cu exactitate, începuturile, eu, care vin din ce în ce mai rar la București, așa că m-a surprins „artistic”, prima dată, acum câțiva ani, cu montarea ANIVERASĂRI, o „translație” (să-i spunem așa) de la filmul danez cu acest titlu, (una din cele mai bune opere cinematografice scandinave al ultimelor perioade) la o foarte reușită piesă de teatru. Și care, la București, în regia lui Vlad Massaci, avea o autenticitate scandinavă surprinzătoare. Un real succes. Mai apoi i-au urmat, (pentru mine) un text german, de haz și mult adevăr contemporan, la Teatrul de Comedie și o piesă americană, „Ținutul din miezul verii”, a cărei versiune românească, poate fi vizionată în actualul Festival, la Teatrul Mic, și care dovedeau ușurința acestui regizor de-a trece de la un gen la altul .
„Disputa”, piesa lui Marivaux este - pentru mine - prima întâlnire a lui Massaci cu clasicii, urmând acestui șir de biruințe artistice.
O mică paranteză. Cei care, poate citesc aceste scurte relatări se miră de faptul că-mi permit să laud foarte mult, sau doar mult, piesele de care vorbesc. Le mărturisesc un mic secret, care numai secret nu-i. La apropierea anului 90 de viață și a celor 70 de ani de teatru activ, ca regizor, profesor și director de teatru, vin la teatru ca să-mi placă și ca să-i îndemn și pe alții să calce pragul teatrelor. Natural, nu tot ce văd îmi place. Dar supărările sau dezamăgirile mele mi le păstrez în mine. Nefiind masochist nu-mi doresc repetarea lucrurilor ce - hai să le spunem - m-au necăjit.
Spectacolul e o coproducție între Teatrul Nottara, din București desigur, și Teatrul Clasic „Ion Slavici” din Arad. Cu actori de la ambele teatre, cu regizor invitat, probabil de ambele teatre. Cu un text mai rar jucat la noi și nu numai la noi. Cu o trupă mixtă Arad-București și de care cred, sper, se va vorbi mult.
Ca de un lucru, puțin curios în Festival, - nu din vina organizatorilor ci a teatrelor - și de care am mai vorbit, e lipsa programelor sau cel puțin a unei liste a celor ce joacă. Aici, programul nu că lipsește - ba aș spune că poate e prea complet - și s-ar putea întâmpla ca citindu-l înainte de-a vedea spectacolul, să dezvăluie câteva secrete ale montării, pe care eu, le-am descoperit, cu plăcere, din derularea acțiunii. Cu toate acestea, nu pot decât să-i laud pe cei care au realizat acest program
Inventivitatea, amestecul de vorbă și mișcare, aproape coreografică, dar perfect teatrală care completează excepțional parte vorbită, dovedește o conlucrare reală între regizor și coregraf (Florin Fieroiu). Iar decorul de vis dar și de adevăr, bazinul cu apă în care... Uite aici nu mai vreau să spun mai mult, ci, ca într-o piesă polițistă, aici apa e un... - vă las să descoperiți ce... Dv. în continuarea frazei mele întrerupte - dovedesc perfecta conlucrare cu scenograful (Iuliana Vîlsan). Și mai ales cu actorii, care au priceput perfect piesa, intențiile celor ce i-au îndrumat sau ajuta, și prin jocul lor subtil, de un haz, de cea mai bună calitate, și de-o tinerețe dătătoare de idei și expresii de scenă de foarte multe ori deosebit de „periculoase”, dar realizate de regizor, scenograf și actori. Putem spune, perfect.
Cineva, aici la festival, se plângea de publicul românesc, de conservatismul său cam primitiv și afirma, într-o discuție, ca între prieteni, că scenele sexuale nu pot fi încă făcute pe scena românească. Sau când sunt făcute, sunt făcute prost. Sper că va vedea „Disputa”, și Cecilia Donat, Cristina Junca, Alex Mărgineanu și Răzvan Bănică îi vor demonstra că sexul nu-i doar pornografie ci, poate, cel mai frumos lucru cu care ne-a „miluit” Domnul sau mai știu eu cine.
Tot spectacolul e frumos și subtil. Cei trei tineri, amintiți mai sus, sunt actori de viitor. Dacă nu deja... de prezent. Nu fac analiza jocului fiecăruia. Deși am văzut patru soliști care știu să „cânte” și într-un cor sau quartet sau quintet. Sunt fiecare el sau ea personajele lui Marivaux, dar sunt și EI. Și e mare lucru.
Restul distribuției, mature, Isabela Nemțu, Zoltan Lovas, Călin Stanciu și Anca Băjenaru acompaniază foarte bine cele două cupluri tinere. Fac exact cât trebuie și asta-i... iarăși... bine. Au o adevărată contribuție actoricească și merită aplauzele pe care le-au primit.
Finalul e o ultima surpriză. Reușit și el.