Romanul distopic al scriitoarei engleze P. D. James (1920–2014), The Children of Men (tradus în românește ca Fiul Omului), reprezintă tipul acela de incursiune profundă în carnea lumii în care trăim, prin intermediul ficțiunii apocaliptice. Versiunea eschaton-ului autoarei este incapacitatea subită a oamenilor de a se reproduce, începând cu 1995. Un an numit Omega—anul Sfârșitului, când pe Pământ apar și ultimii vlăstari ai speciei noastre.
Publicată în 1992, avem aici o carte izvorâtă dintr-o întrebare esențială a autoarei: „Dacă n-ar mai exista un viitor, cum ne-am comporta?” Narațiunea debutează în Anglia lui 2021, când acești „Omegas”, ultimii oameni născuți, au toți în jurul a douăzeci și ceva de ani. Astfel de ficțiuni din viitorul apropiat stârnesc întotdeauna discuții, cu atât mai mult atunci când ora preconizată a Apocalipsei este suficient de aproape spre a fi infirmată.
Și totuși, viitorul lui P. D. James s-a petrecut... Chiar dacă anul 1995 nu a cunoscut societatea infertilă și implicit osânda demografică a ființelor umane, Fiul Omului a reușit să fie o predicție cu mult mai exactă ca alte ficțiuni. Cum a făcut-o? Ei bine, prezentând o versiune exagerată a unei probleme reale (discuțiile aprinse din aceste zile pe marginea filmului lui Adam McKay, Don’t Look Up, nu sunt străine de această miză). Declinul demografic gradual al lumii dezvoltate și ratele scăzute de fertilitate în anii care au urmat publicării romanului i-au făcut pe mulți să-l privească, mai degrabă, ca pe ceva înfricoșător de neexagerat.
Principala revelație a romanului este aceea că toate ideile de reformă socială, toată justiția, speranța și dragostea depind de existența generațiilor următoare, de dragul cărora facem noi, de fapt, tot binele de care suntem capabili. Era perfect rezonabil să te zbați, să suferi și poate chiar să mori pentru o societate mai dreaptă și mai compasională, scria Phyllis Dorothy James, însă nu într-o lume în care nu există vreun viitor, în care chiar cuvintele „justiție”, „compasiune”, „societate”, etc. sunt golite de conținut.
Fără abilitatea de a avea copii, ne spune autoarea, pierdem și capacitatea de a ne păsa de altceva decât de confortul și siguranța personală. Se pot spune enorm de multe pe acest subiect și ne putem pune chiar întrebarea inversă: atunci când începe să ne pese doar de propria persoană, ne pierdem oare din nevoia/dorința de reproducere? Sunt teme ardente care dau, la rigoare, măsura umanului din noi. Pentru Hannah Arendt, bunăoară, la fel ca pentru Augustin de Hipona, subiectul ei doctoral, oamenii au un important rol temporal („it was for the sake of novitas, in a sense, that man was created”). Tot marea gânditoare germană a fost cea care a legat natalitatea de un fel de gratitudine pentru tot ceea ce este sau ne-a fost dat nouă ca oameni, de ideea de „amor mundi” ca antidot la frica de moarte.
Fără această capacitate a nou-născuților de a începe ceva nou, de a descrie o „potențialitate infinită”, deci de a acționa, lumea în care trăim ar arăta, probabil, puțin mai rău ca-n filmele lui Alfonso Cuarón (Children of Men) sau Adam McKay (Don’t Look Up).
Nu voi insista aici asupra minusurilor și plusurilor ficțiunilor apocaliptice din cinematografie; mai importante, în opinia mea, sunt întrebările pe care le ridică. Anul 2021 părea ceva nebulos și, în orice caz, distant atunci când P.D. James își publica romanul (1992). Câteva dintre ideile sale, câteva din ideile lui Cuarón, de asemenea, sunt însă extrem de apropiate de ceea ce vedem cu toții în jur.
În urmă cu exact un an, puțină lume își putea imagina cum anume va arăta societatea post-pandemică, cât de mult va fi ea schimbată. Este ceea ce face ca ideile distopice ale anilor ’90 să nu mai pară într-atât de deplasate.
Discuțiile contemporane despre calitatea vieții, a mâncării, despre importanța exercițiilor și calitatea „seminței” masculine au legătură nu doar cu anxietățile comune tuturor acestor distopii, ci chiar cu trenduri reale, demonstrabile științific. Acei Omegas care realizează că nu pot face rău și drept urmare trăiesc nesăbuite și privilegiate vieți sunt pretutindeni printre noi, la distanță de un click, la știri sau prin social media. Bătrânii sunt tratați ca dispensabili și sunt preferați termeni peiorativi, precum „Ok boomer”. Animalele, singurele care își păstrează și în roman capacitatea de reproducere, devin „copiii cu blană” ai generației Z și ai milenialilor, surogatul prin excelență. Și exemplele ar putea continua...
Asemeni Tărâmului pustiit (The Waste Land) al lui T.S. Eliot, a fi viu în ultimele clipe ale omenirii reprezintă o deprimantă contradicție:
„Ce sunt rădăcinile acestea care se încleștează, ce crengi mai cresc
Din molozu-acesta? Tu, fiul omului,
N-ai să poți spune, şi nici n-ai să ghicești, căci tu știi doar
De-o grămăjoară de chipuri sparte unde bate soarele,
Iară copacul mort nu dă adăpost, şi greierele nu-ți dă pace,
Şi piatra uscată nu răsună de ape”.
(trad. Mircea Ivănescu).