Cu două luni înainte ca Rusia să lanseze un atac la scară largă asupra Ucrainei, fotograful RFE/RL Amos Chapple a vizitat tranșeele a ceea ce era atunci un conflict static între trupele ucrainene și separatiștii susținuți de Rusia în regiunea Luhansk.
Doi ani mai târziu, ucrainenii care au supraviețuit invaziei își amintesc ce s-a întâmplat pe 24 februarie 2022. Fotografiile din articol au fost făcute în Popasna (localitate între Luhanks și Donețk) și în împrejurimi, în perioada 6-7 decembrie 2021, pe un teritoriu aflat acum sub controlul forțelor ruse.
Timur Pliușc
Invazia nu a fost o surpriză totală pentru mine.
Situația devenise deja foarte tensionată [în regiunea Luhansk] cu o săptămână înainte de invazie. Numărul bombardamentelor crescuse dramatic, iar inamicul începuse să folosească arme grele. Încă speram la ce e mai bun, dar, în același timp, știam că voi fi implicat în orice era pe cale să se întâmple, pentru că eram pe front – sau „linia de demarcație”, așa cum se numea înainte de 24 februarie.
Îmi amintesc mai ales noaptea - cu 24 de ore dinaintea invaziei. Forțele inamice au tras salve de rachete Grad pe drumul Pervomaisk-Lisichansk, care ne facea legătura cu zonele din spate. Abia am dormit în noaptea aceea. Eram membru al unui echipaj de vehicule de luptă de infanterie însărcinat să acopere pozițiile din prima linie. M-am trezit la fiecare zgomot și am repetat în minte toate acțiunile pe care trebuia să le întreprind în cazul unei „alerte roșii”.
Seara următoare, de 23-24 februarie [2022], a fost de fapt destul de calmă. Am aflat doar de pe Telegram că începuse o invazie la scară largă, pe la 7 sau 8 a.m. Poate că asta sună ciudat, dar prima mea reacție când am știut că invazia era în curs a fost să respir adânc.
După cum am explicat mai sus, trăisem de multă vreme cu tensiunea insuportabilă de a ști că ceva se va întâmpla fără să știu ce. Și apoi se întâmpla. Știam că sunt unde ar trebui să fiu. Trebuia doar să-mi îndeplinesc îndatoririle. În același timp, a existat și un sentiment de amărăciune față de planurile neterminate. Încă nu absolvisem facultatea sau nu cunoscusem atât de mulți oameni pe cât mi-aș fi dorit.
Ziua de 24 este un pic neclară. În jurul orei 10:00, am primit un ordin să ne schimbăm locația, apoi am fost, în esență, „în așteptare” pentru restul zilei. Îmi amintesc foarte clar două lucruri. Mai întâi a fost un obiect care zbura deasupra capului. Încă nu am habar ce a fost – un avion sau o rachetă – și dacă era al nostru sau rusesc, dar zgomotul m-a făcut imediat să mă adăpostesc.
Celălalt lucru care mi-a rămas din acea zi a fost frigul. La poziția în care am fost trimiși erau blocuri de apartamente goale care erau abandonate încă din anii 2000. Era peisajul tipic al unui oraș minier deprimant din estul Ucrainei – ferestre sparte, munți de gunoaie și frig care îți intra în oase. În prima noapte din acel februarie nesfârșit nu am dormit deloc. Și apoi a venit războiul.
Vladislav Bili
Locotenentul în vârstă de 22 de ani s-a născut în orașul Stary Sambor din vestul Ucrainei și a murit la periferia orașului Popasna. În timpul unui scurt interviu, în timp ce stătea în afara poziției sale fortificate, în decembrie 2021, el a declarat pentru RFE/RL: „Dacă vine un rus și vrea să bea niște vodcă și să petreacă, e bine. Dar dacă vine la mine acasă cu arme, îl voi omorî.”
Referindu-se la Holodomor (înfometarea a milioane de oameni în Ucraina în anii 1930 de către liderul sovietic Iosif Stalin), Bili și-a explicat decizia de a lupta la mai bine de 1.000 de kilometri de casă: „Dacă nu venim acum pe front, vom muri în casele noastre mai târziu.
Există o vorbă ucraineană: «Cel care nu își apără familia în timp de pace își va mânca copiii în vremuri de necaz».”
Tânărul locotenent comanda un avanpost militar izolat la doar câteva sute de metri de pozițiile separatiste susținute de Rusia. A fost rănit în primele zile ale invaziei, apoi a revenit pe front. Se pare că a fost ucis în acțiune pe 11 martie 2022, pe timpul unei explozii de Grad, obuzier și tancuri lansate de ruși.
Trupul lui nu a fost niciodată recuperat. Mama lui Bili i-a spus mai târziu jurnalistului polonez Paweł Szot că a încercat să-l împiedice pe fiul ei să plece la război: „Nu l-am putut opri. I-am spus doar să fie atent și că el este singura noastră fericire”. Părinții lui încă mai au speranța că se va întoarce.
„Mi-a promis că se va întoarce și s-a ținut mereu de promisiunile sale. Încă cred. A fost un luptător din naștere”, a spus mama soldatului. „Îl vom aștepta. Sperăm că acest iad se va termina și copilul nostru se va întoarce acasă.”
Irina Trubnikova
La ora 4 dimineața a zilei de 24 februarie 2022, s-a auzit o bătaie în ușă.
Locuiam la Kiev de mai puțin de o lună. Soțul meu studia la Universitatea Națională de Apărare din Ucraina, iar eu mă alăturasem lui în capitală în timpul concediului de maternitate de la armată.
Am deschis ușa unui militar în uniformă. Ne-a spus să ne ridicăm pentru că Rusia a început o invazie la scară largă. Apoi am auzit primele explozii în districtul Brovary din Kiev. A fost o succesiune șocantă de evenimente care ne-a trezit. Am început să-mi sun rudele. Încă nu apăruse nimic la televiziunile de știri. Rudele mele dormeau și nu răspundeau. Am fugit la magazin, dar erau doar rafturi goale.
Până la răsăritul soarelui, armata era pe deplin pregătită pentru luptă. O mulțime de vehicule blindate circulau pe străzi până la posturile care tocmai începeau să se formeze.
Mi-am împachetat lucrurile și am plecat cu copilul spre Liov, în timp ce soțul meu și colegii săi soldați au rămas să apere Kievul. Drumul cu două benzi spre Liov a devenit cu cinci benzi.
Au fost blocaje incredibile. Unele mașini chiar au ieșit de pe șosea pe ambele părți.
Deasupra autostrăzii din afara Kievului, avioanele de război răcneau peste capetele noastre și nu știam dacă erau ale noastre sau nu. Soțul meu îmi spunea situația din capitală: s-au adunat, s-au pregătit și patrulau zona într-o mașină blindată.
M-am alăturat unui convoi de mașini cu familii de soldați care au studiat la Universitatea de Apărare. Am condus cu trei mașini pline de femei și copii. Ne informam reciproc, prin WhatsApp, despre opriri și modificări ale traseului. În loc de cele cinci ore obișnuite, am condus timp de 24 de ore pentru a ajunge la Liov, epuizați și speriați.
La acea vreme, nimeni nu știa că un război la scară largă va afecta toată țara, nu doar capitala.
Fotojurnalistul Andrei Dubchak
Eram într-un hotel din Sievyerodonetsk, în regiunea Luhansk, care avea numele încurajator Mir, care înseamnă „pace” în limba rusă.
În jurul orei 4:00, soția mea, Liza, m-a sunat din Harkov. Striga la telefon: „Război! Se trage în noi!”. Era prima dată când aflam despre invazia la scară largă. Știam că va veni.
În săptămâna dinaintea datei de 24 februarie 2022, am intrat în luptă de două ori, iar intensitatea acestor bombardamente a depășit orice fusese înainte. Dar nu anticipasem amploarea invaziei.
Tovarășii mei de călătorie au început să lovească în ușă spunând: „Război! Război! Ce facem!?”. Eram gata să plec, cu suficientă cofeină în sânge pentru acțiune. Puteai vedea echipamente și trupe ucrainene deplasându-se peste tot.
Militarii au spus deschis că se pregătesc pentru un război de gherilă după ocuparea teritoriului în care ne aflam. Ne gândeam să mergem la Mariupol, dar mai întâi am condus până la Kramatorsk, ca să evităm potențialele blocaje din Sievierodonețk.
Toată lumea era pe telefoane, trimițând și primind constant informații. Și apoi au venit știrile despre o coloană de 80 de kilometri lungime de echipament militar rusesc care se deplasează spre Kiev. Nu mi-am imaginat niciodată că armata rusă va invada regiunea Kiev dinspre Belarus.
Vestea aceea a venit ca un șoc.
Cele trei pisici, rudele și prietenii mei erau în capitală. Bătălia pentru Kiev a fost esențială în acel moment al războiului. Am decis să ne îndreptăm spre Dnipro, apoi spre Kiev.
Pe drum, ne-am oprit la o bază pentru a vedea medicii voluntari de la batalionul medical care pregătea ambulanțele pentru plecarea pe front.
Unul dintre medici, Iuri Skrebets, mi-a răspuns la întrebarea despre ceea ce urmează: „Vom câștiga. Nu există nicio îndoială”, mi-a spus el.
„Vom câștiga. Pur și simplu nu știm care va fi costul”. Lacrimile mi-au venit în ochi când am înțeles sensul deplin al acelor cuvinte. Kievul era gol.
Nimeni din jurul meu nu era pregătit pentru război. Mi-am făcut griji pentru familia mea și am încercat să-i conving pe toți să părăsească orașul.
Am citit știrile și am ascultat zvonuri și, sincer, am crezut că orașul nu are nicio șansă să supraviețuiască. Am vrut să arăt totul lumii. Deși a fost terifiant, acesta a fost începutul a ceea ce avea să fie un război sălbatic pentru supraviețuirea țării mele.
Și mi-am dat seama că mulți oameni pe care îi cunoșteam vor muri.
Articol preluat de la Europa Liberă România.