Linkuri accesibilitate

Fără remușcări și fără căință
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:09 0:00
Link direct

Pasajele despre Scînteia tineretului în anii 1958—1960 sunt în mod deosebit instructive. Numit acolo cu binecuvântarea lui Ceaușescu (responsabil, între altele, cu organizațiile de tineret) și a lui Răutu, Dumitru Popescu a încercat să dezmorțească un pic „organul politic” al UTM-ului. Ședințele Biroului CC al UTM sunt descrise cu ochi critic: Virgil Trofin, prim-secretarul inflexibil, dezaxatul Petre Gheorghe, dar mai ales șeful studenților, etern zâmbitorul și versatilul Ion Iliescu, maestru al eschivei și al supraviețuirii prin simulacru abil și obediență mereu avantajoasă. Popescu îl descrie pe Iliescu drept „copilul de suflet” al lui Nicolae Ceaușescu. Fără protecția lui Ceaușescu, într-adevăr, Iliescu n-ar fi reușit să urce în ierarhia comunistă atât de rapid și spectaculos în perioada Dej și în anii care au urmat.

La fel ca alți foști demnitari comuniști, de la Ion Iliescu și Manea Mănescu la Ștefan Andrei și Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu este indignat de Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Inițial, îmi acorda un oarecare credit:

„Dl V. Tismăneanu, aflat sper în posesia unei documentări bogate, ar binemerita de la acest popor dacă și-ar pune agoniseala și dexteritatea profesională în slujba descifrării liniilor de forță ale adevărului istoric, deasupra intereselor de moment interne și externe, într-o pasionantă aventură a reconstituirii a ceea ce a fost realitatea nudă” („Disperarea libertății”, Memorii, vol. VI, Curtea Veche, 2007, p. 242).

După care adaugă o notă provocată de publicarea Raportului Final, document analitic unde este desemnat printre responsabilii experimentului catastrofic care a fost dictatura ilegitimă și criminală. În opinia fostului sacerdot ideologic, „avem de-a face cu o hipertrofică și vetustă colecție de invective politice extrase din arsenalul războiului rece (când taberele în conflict încercau să-și susțină, abuzând la extrem de răbdarea hârtiei, exclusivistele acuzații reciproce)”. Mai grav, considera Popescu, „gruparea autoare (din aripa anticomunismului fanatic), exploatând o conjunctură nesperată, a căpătat șansa de a-și pune în circulație obsesiile politice (de o subiectivitate ostentativă, lipsită de orice rigoare istorică, sociologică, doctrinară și culturală) sub egida oficială, cu antetul înaltei instituții prezidențiale a țării (determinată până la urmă să-și încalce echidistanța față de confruntările ideologice din societate și să se lase manipulată în scopuri vindicativ-partizane”.

Așa privește Dumitru Popescu efortul de confruntare onestă a trecutului traumatic, un efort în care s-au implicat autori (membri experți ai Comisiei) precum Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Alexandru Zub, Radu Filipescu, N. Manolescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Romulus Rusan, Levente Salat, Marius Oprea, Dorin Dobrincu, Mihnea Berindei, Eugen Negrici, Sorin Alexandrescu, Dragoș Petrescu, Cristian Vasile, Constantin Iordachi, Smaranda Vultur, Ruxandra Cesereanu, Stelian Tănase, Sorin Ilieșiu, Andrei Pippidi, Cristina Petrescu, Virgiliu Țârău, Germina Nagâț, Adrian Cioflâncă, Ioan Stanomir, Ioana Boca și lista este mai lungă. Textul citat îmi amintește de diatribele lui Ion Iliescu care vorbea despre Comisia Prezidențială drept un grup de impostori fără urmă de merite științifice. Nu mai vorbesc de volumul Iluzia anticomunismului, unde se scriu lucruri asemănătoare.

XS
SM
MD
LG