De ce a revenit Joan Miró (Barcelona, 20 aprilie 1893- Palma de Mallorca, 25 decembrie 1983) în Spania, după ce în Franța se instaurase guvernul de la Vichy? Părea de neconceput, pentru cine-l cunoștea, că se va întoarce în Spania dictatorului Franco, victorios după un brutal și sângeros război civil care a lăsat urme nu doar în carnea oamenilor, ci și în operele artiștilor.
Joan Miró revenea în Spania după zece ani de exil cultural auto-impus, reacție a sensibilității sale incompatibile cu spiritualitatea conaționalilor contemporani, preferând, ca Picasso sau Joyce, exilul pentru a-și cultiva creativitatea. Franța marcase profund devenirea sa umană și artistică. Acolo a învățat suprarealismul și cubismul, colajul, olăritul și sculptura, a făcut decoruri pentru Baletul rus al lui Diaghilev (a semnat decoruri alături de Max Ernst pentru baletul Romeo și Julieta) ocazie cu care l-a cunoscut, i-a frecventat și apoi„i-a trădat” pe André Breton și membrii cercului suprarealist.
Până să ajungă la Paris (adică până la 26 de ani) fusese crescut în Barcelona, în spirit catalan (primul lui profesor de desen, Francesc Galí, era el însuși catalan) și, cu toate că Joan Miró și-a refuzat atitudini politice deschise, s-a simțit în sufletul său mai degrabă catalan decât spaniol. De altfel, și-a ținut însemnările doar în catalană și în franceză, nu și în spaniolă. Nu a fost un copil-minune, nu a înflorit cu rapiditatea lui Picasso, concitadin de-al lui deja afirmat pe vremea când Miró abia învăța, elev bătrân, abecedarul artistic. De altfel, mamele celor doi au fost prietene, chiar dacă Picasso și Miró nu s-au întâlnit decât în primul an de pace, la Paris. Însă, înainte de aceasta, la Barcelona, Miró l-a cunoscut pe Picabia, unul dintre apostolii dadaismului. A fost o bună intrare în viață.
Dacă ucenicia lui a fost catalană, maturitatea a fost, cu certitudine, pariziană. Parisul pictorilor naivi, impresioniștilor, cubiștilor și suprarealiștilor, uneori alături, alteori împotriva grupului suprarealiștilor lui Breton, de care-l despărțeau zgomotosul lor angajament politic de stânga și prozelitismul sovietic al unora dintre cei din nucleul dur al grupului. A făcut naveta în anii 1920 între Paris și Mont-roig, unde părinții lui aveau o fermă, mult-pictată de Miró. Au fost și anii în care numele lui a început să însemne ceva. În 1933, a participat la Salonul supraindependenților, al șaselea la număr, într-o selectă companie de proscriși (Brauner, Man Ray, Giacometti, Dali, Kandinsky etc.)
Îl avea ca agent artistic pe Pierre Matisse, fiul pictorului, și acesta l-a făcut cunoscut în Europa și peste ocean. Cu toate că a avut zeci de expoziții, din pricina conflictului mocnit cu Franco, prima expoziție în Spania a avut loc în 1968. De altfel, pentru că fusese pe față de partea republicanilor în conflictul cu Franco, nu era privit cu ochi buni și a stat ani buni departe de casă. Motive erau suficient: făcuse un afiș „Ajutați Spania!” replicat pe un timbru al guvernului republican; apoi expusese tabloul El Segador (Cosașul) alături de Guernica lui Picasso, la Expoziția internațională de la Paris (1937). Cei doi reprezentau a doua Republică spaniolă. El Segador avea 5,5m înălțime. Era format din șase panouri și făcea aluzie la Els Segadors, imnul (pe atunci neoficial) al Catalaniei, vechi cântec popular adaptat de Francisco Alió cu versuri de Emili Guanyavents i Jané. Tabloul a dispărut fără urmă după ce expoziția și-a închis porțile și exponatele au fost date jos de pe ziduri.
Realist, suprarealist, dadaist, maestru al colajului și al tapiseriei (o celebră tapiserie făcută în 1974 pentru World Trade Center a dispărut în ruinele de după atentatele din septembrie 2001; ni s-a păstrat și ea, ca El Segador, doar în fotografii), Joan Miró a fugit din exil în exil, găsindu-și mereu adăpost în lumile interioare, în suprarealitate. Chiar dacă parte din opera sa suprarealistă pare o formă de evazionism și eludare a realității, dacă o privim din perspectivă istorică și dacă suprapunem hieroglifele (care-l apropie atât de mult de Paul Klee și angoasele acestuia) și simbolurile sale - brutalității războaielor civile sau mondiale, putem găsi o cheie a creativității sale: conflictul dintre creatorul timid, cumva retras însă pătimaș susținător al propriilor principii și idei și societatea gregară, brutală, „dezvrăjită” în care trăia.
După anul 1968, a revenit în țară nu doar fizic, ci și creativ: a obținut acceptul autorităților și a construit la Barcelona fundația Joan Miró căreia i-a donat cea mai mare parte a operei sale. Totuși în ultimele decenii de viață, a stat mai degrabă în insule, în casa din Mallorca unde se putea simți ca acasă: se vorbea catalană, era protejat de familia soției. Era în mod public anti-franchist, dar fără a face tapaj,fără propagandă și fără a se expune public. În conflictul cu dictatura franchistă, Miró a fost, fără doar și poate învingător.
