Linkuri accesibilitate

Epurare permanentă


Stalinismul a funcționat pe baza unei strategii represive exhaustive cu ambiții „pedagogice” și care a pretins că reprezenta triumful spiritului etic și al colectivismului egalitar. În aceeași ordine de idei, Nicolas Werth emitea următorul diagnostic: „Pe parcursul sfertului de veac cuprins de dictatura lui Stalin, fenomenele represive au variat, evoluat și au căpătat varii forme și dimensiuni. Ele au reflectat transfigurările regimului însuși într-o lume în schimbare. Această violență adaptabilă a fost caracterizată de multiple nivele de intensitate, de continue mutații, de obiective în permanentă mișcare, de numeroase episoade surprinzătoare, și, în final, de excese care au estompat linia dintre legalitate și extra-legalitate.” (Nicolas Werth, “Strategies of Violence in the Stalinist USSR,” in Henry Russo, ed., Stalinism & Nazism. History and Memory Compared, Lincoln/London: University of Nebraska Press, 2004, pp. 73–95)

O altă traiectorie de evoluție a marxismului a fost cea definită de filosofi precum Antonio Gramsci (1891–1937) sau Georg Lukács (1885–1971). Antonio Gramsci a fost un gânditor venerat de stânga occidentală, admirat pentru tonul și stilul diferit de al leninismului convențional. Diatribele tonitruante (tunătoare) ale lui Lenin au devenit la Gramsci sofisticate și erudite raționamente teoretice. Se poate afirma faptul că, alături de Tocqueville, Gramsci a influențat perspectivele disidenței central-europene asupra societății civile. Mai mult, geneza Solidarității ca mișcare autonomă și autoguvernată a confirmat pozițiile unor Adam Michnik, Jacek Kuroń și Václav Havel privind puterea celor fără de putere ca strategie a revoltei politice inspirată de idealul societății civile. Or, acești gânditori s-au întâlnit cu tema societății civile pe linia hegeliano-gramsciană (a nu se uita că Gramsci a fost, în felul său, un discipol rebel al lui Benedetto Croce).

În egală măsură, Gramsci a justificat o „noocrație” („sophocrație”) revoluționară al cărei scop final s-a identificat cu „dictatura pedagogică” a unei secte de militanți iluminați (posedați). În mod similar, Georg Lukács afirma în Istorie și conștiință de clasă, carte fundamentală a marxismului secolului XX, că nu poate exista o cunoaștere totală a lumii în absența unui subiect total. Şi cum proletariatul nu poate gândi revoluționar, revoluția nu trebuie căutată, ea trebuie gândită și scrisă pentru a fi astfel provocată. Așadar, revoluționarul profesionist al partidului de tip nou este adevăratul agent al istoriei deoarece îndeplinește acest sacru mandat pedagogic. Atât Gramsci, cât și Lukács au crezut în și au teoretizat ideea de predestinare revoluționară. Lukács era convins că odată atins un anumit nivel epistemic legat de realitatea istorică, acea persoană este sortită să ajungă la adevăr. Pentru el, din punct de vedere ontologic, condiția proletară era sinonimă cu condiția umană.

Atât Gramsci, cât și Lukács au fost profund influențați de fervoarea eschatologică provocată de trauma Primului Război Mondial. Amândoi, dar mai ales Lukács, au adoptat ceea ce aș numi o „dialectică expresionistă”. Pentru a înțelege mai bine acest ethos filosofic, trebuie să ne întoarcem mereu la Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, la acele superbe și memorabile dezbateri între Naphta și Settembrini. După cum am reamintit și cu alte ocazii, personajul Naphta a fost construit pe modelul lui Lukács. Acest fost iezuit convertit la cauza revoluției ne oferă o radiografie răscolitoare a momentului de orbire teocratică a adevărului produs de apariția religiilor politice:

„Proletariatul mondial afirmă astăzi idealurile Civitas Dei în contrapondere cu valorile decadente și discreditate ale burgheziei capitaliste. Dictatura proletariatului, soluția economică și politică pentru ca epoca noastră să obțină mântuirea, nu înseamnă dominația neîntreruptă de dragul puterii. Ea este mai mult o absolvire temporară, ca și cum ai face semnul crucii. Este suspendarea contradicției dintre spirit și putere, adică, a birui lumea devenind stăpânul ei, a o transcende în adevăratul sens al cuvântului, acela de a intra în Împărăția Cerurilor. Proletariatul și-a asumat sarcina Sfântului Grigore cel Mare. Fervoarea sa religioasă mistuie proletariatul la fel de puternic, iar el va ezita la fel de puțin în a vărsa sânge. Sarcina lui este de a teroriza lumea pentru a o vindeca, pentru ca omul să fie mântuit și izbăvit. Se va elibera astfel de domnia legii și de segregarea de clasă, revenind la condiția sa originară de copil al lui Dumnezeu”.

XS
SM
MD
LG