Pentru multă vreme, în special sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, hagiografia oficială a descris Al V-lea Congres al PCR, desfășurat la Moscova în decembrie 1931, drept un moment crucial din istoria partidului. S-a spus că la acel Congres au fost abandonate cele mai contraproductive teze și a fost oferită o strategie realistă privind viitoarele confruntări revoluționare.
În orice caz, Congresul a continuat pe linia vechilor ficțiuni legate de caracterul așa-zis artificial al statului român și nu a abandonat niciun moment descrierea social-democraților ca o forță coruptă în sânul clasei muncitoare și aliați „obiectivi” ai burgheziei.
Evenimentul a reunit 38 de delegați români, precum și reprezentanți ai partidelor comuniste din URSS, Ucraina, Germania, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Letonia, Estonia, Lituania, Finlanda. Principalele intervenții au aparținut liderului comunist maghiar Béla Kun, Elenei Filipovici, lui Aladar Imre (cunoscut ca Pavel Corneliu) și Eugen Iacobovici. Rezoluția finală anunța că România era pregătită pentru o revoluție burghez-democratică, înfăptuibilă nu de către burghezia națională, ci de proletariat în alianță cu țărănimea.
Potrivit acestei viziuni, România nu avea vreun motiv să se teamă de vecinul ei răsăritean. Mai mult, se spunea acolo că țara își poate rezolva problemele și poate deveni o națiune industrială modernă doar într-o alianță cu Uniunea Sovietică.
În remarcile ei finale, Elena Filipovici sintetiza și principalele teze ale Congresului:
„Al V-lea Congres oferă linia politică corectă și cinci sloganuri fundamentale... Partidul Comunist Român se opune dictaturii fasciste; propune ziua de lucru de opt ore; împroprietărirea țăranilor; autodeterminare până în punctul secesiunii; și apărarea URSS. Aceste sloganuri trebuie să fie farul nostru călăuzitor în efortul de a transforma lupta cotidiană într-una superioară, care își propune să preia puterea și să înfăptuiască revoluția burghez-democratică”.
Urmându-se instrucțiunile lui Béla Kun, care era la acea vreme una din cele mai autoritare voci din cadrul Cominternului și care se dovedise instrumental în organizarea unor „cutremure” la nivel de elită în partidele est și central-europene, Congresul l-a ales pe Alexander Danieliuk Ștefanski (Gorn), membru al Partidului Comunist Polonez, ca secretar general al PCR.
Protagoniștii anterioarelor lupte fracționiste, dintre care mulți fuseseră fondatori ai Partidului Comunist Român, au fost înlăturați din ierarhia supremă. Se făceau vinovați de așa-zise propensiuni eretice, reprezentau potențialul critic, intolerabil acum că partidul trebuia să înceapă să funcționeze precum o unitate militară.
Al V-lea Congres s-a asigurat de triumful unei noi generații politice, mai puțin legată de originile leniniste ale comunismului românesc și mai condiționată de ideologia unei solidarități fără rezerve cu conducerea stalinistă. De aceea, prin eliminarea „revoluționarilor romantici” și înlocuirea lor cu activiști Comintern de încredere, acest congres a perfectat stalinizarea PCR.
Noul Comitet Central îi includea pe activiștii Bela Brainer, Elena Filipovici, Nicolae Goldberger, Emil Halițki, Eugen Iacobovici, Vanda Nicolschi (Seila Averbuch), Lucrețiu Pătrășcanu și alții, care considerau numirea lui Ștefanski o îmbunătățire a calității conducerii de partid.
Prezența lui Lucrețiu Pătrășcanu era probabil legată de prestigiul lui în creștere în rândurile intelectualilor de stânga români. Dar, și mai important, în vara anului 1931, Pătrășcanu fusese ales membru al parlamentului pe listele Blocului Muncitoresc Țărănesc.
În ciuda tentativei Cominternului de a limita facționalismul, tensiunea dintre conducerile autohtonă și străină a persistat. PCR-ul era de-acum operat de către un Politburo aflat la Berlin, condus de Alexander Danieliuk Ștefanski, compus din cei pe care i-am numit anterior (Filipovici, Iacobovici, Halițki, Nicolschi) și un secretariat intern (Brainer, Gh. Stoica, Dora Rotman, înlocuiți apoi de Alexandru Sencovici, Pătrășcanu, Vanda Nicolschi și Nicolae Goldberger).
